1989 – care revoluţie: Memoriul (neschimbat?) colonelului (r) Ion Nicolescu către Traian Băsescu (chiar?): Adevarat? Cat de corupt a fost Ceausescu? Ce averi au rudele lui in viata? L-au inlaturat Iliescu si Roman-Walter ca sa fure ei? Ce averi au ei si rudele lor si cum le-au facut?

17 Jul

Domnule presedinte,

 

Sînt colonelul în rezervã Ion Nicolescu, fost comandant al Brigãzii 7 Mecanizate ,,Grivita”, cu sediul în Ploiesti. Am fost comandant timp de 10 ani, din octombrie 1987 si pînã în februarie 1997, cînd, în urma unor aspecte pe care am sã vi le relatez, mi-am înaintat demisia. Efectiv, evenimentele la care am participat, si faima mea de comandant, prezentatã intens în mass-media, ,,au deranjat” multi generali, printre care si pe seful meu direct, generalul Mihai Palaghia. La mijloc au existat si cîteva ,,indicatii” din partea guvernãrii de atunci, cea tãrãnistã. Generalul Palaghia a ,,instrumentat” cum ,,trebuie” o gresealã a mea, a dat amploarea care i s-a ordonat si, ca urmare a propunerilor fãcute, am fost destituit din functie. Am încãlcat, în decembrie 1996, principiile actului de comandã, în sensul cã, neavînd alte posibilitãti si alte surse, am aprobat sefului de cabinet sã ia de la doi soldati suma de 220 de dolari, sumã folositã la protocolul organizat cu ocazia vizitei unei delegatii militare strãine. Fiind comandantul unei “Mari Unitãti de elitã a Armatei Române” (asa s-a afirmat în mass-media), reprezentativã ca pregãtire, în perioada 1990-1997 am fost vizitat la ordin de aproximativ 26 de delegatii militare strãine, multe dintre ele fiind conduse de ministri ai Apãrãrii statelor respective. Datoritã activitãtii mele si evenimentelor la care am participat am fost considerat (si stiu din diverse surse, cum ar fi sefi ai unor Servicii Secrete) ,,comandant în anturajul presedintelui Iliescu”, iar Brigada pe care o comandam – “bomba PDSR”, eu fiind de mult timp vînat. Comandantii mei au dat conotatia ,,ordonatã” faptei mele si, ca urmare, scopul propus a fost atins. Ministrul Apãrãrii de atunci, Babiuc, m-a destituit, destituire prezentatã în presã si la televizor cu ,,surle si tobe”. În 1997, la Parchetul Militar Ploiesti s-a instrumentat un dosar ,,fabricat”, cu fapta comisã de mine. Am fost acuzat de luare de mitã. Timp de 7 ani, împotriva mea nu a început urmãrirea penalã, dosarul fiind clasat si pus bine, ,,la nevoie”. Ce s-a întîmplat veti vedea în continuare. Vã multumesc cã, dupã ce am iesit din penitenciar, am avut onoarea de a fi primit de dvs., cu Ioan Becali. Atunci, v-am prezentat, în mare, unele aspecte. Urma, cum ati ordonat, ca dupã alegeri sã vin la dvs. Nu am mai reusit. Am foarte multe sã vã raportez personal, cu speranta cã sînteti singurul care îmi poate face dreptate. Un comandant ca mine a fost îngropat de societate, mai precis de oameni rãi. Viata mea si a familiei mele este o dramã generatã de sãrãcie. Mi-ati spus cã îmi veti face dreptate, cã îmi veti da un serviciu, si am crezut tot ce mi-ati spus. Eu încã mai pot face multe pentru tarã si armatã. Si actuala conducere a MApN m-a invidiat pentru ce am realizat. În 1991, ei erau maiori, eu eram colonel. Dar, sã vã raportez în continuare. Domnule presedinte, eu n-am fost comandant în ,,anturajul” nimãnui, dar evenimentele la care am participat si ,,cum” am participat au fãcut sã se înteleagã clar cã am fost în slujba si în folosul anturajului mentionat mai sus. În 22 decembrie 1989, am fost primul comandant din Armata Românã chemat prin intermediul Televiziunii în Capitalã, pentru a participa la apãrarea Revolutiei române. Aprecierile din mass-media si ale unor persoane care au fost pînã în 2004 în functii foarte înalte, au arãtat cã mi-am adus o contributie decisivã la salvarea Televiziunii si victoria Revolutiei în Capitalã. De ce am fost eu primul comandant, veti întelege clar din cele prezentate mai jos. Unitatea pe care o comandam avea sediul în Ploiesti. Mai operativã si eficientã era chemarea unor unitãti din Bucuresti. Am înteles, cu durere, încã din decembrie 1989, cã, de fapt, am fost ,,instrumentul” (aproape) principal al unui grup de complotisti, al unor oameni care au mîinile pãtate de sînge, de sîngele acelora care au crezut în adevãrata Revolutie, ca si mine, de altfel. Unul dintre cei pãtati de sînge este chiar cel care a fost în fruntea Statului Român, presedintele Iliescu. Reamintesc si o parte din acei ,,revolutionari”, cum erau autointitulati, dar care, 23223c24x de fapt, au fost niste mizerabili complotisti, criminali, care nu au fãcut ce au ,,fãcut” pentru binele Poporului Român, ci mînati din interese proprii (pioni importanti în acele evenimente), Gelu Voican Voiculescu, Dumitru Mazilu, Petre Roman, Cazimir Ionescu, generalii Militaru, Vasile Ionel, Keller, Ciubãncan, Urdãreanu si altii. Multumesc lui Dumnezeu cã ordinul primit în noaptea de 22 decembrie ’89, acela de a pleca la Otopeni si a pune ordine acolo, m-a scãpat de manipularea directã a autorilor loviturii de stat din România în decembrie ’89, asasini ai tuturor celor care îsi dorm somnul de veci în cimitirele din tarã pentru ,,sfînta si dreapta cauzã a Revolutiei”. Considerîndu-i, ca sã spun asa, ,,datori” la mine pe Sergiu Nicolaescu si pe Ion Iliescu am insistat de mult, din anul 2000, si cu mai multã vehementã din decembrie 2002-ianuarie 2003, pe lîngã primul sã fiu încadrat pe o perioadã scurtã de timp, din nou, în Armatã, pentru cã eu nu beneficiez de pensie militarã din anul 1997. Am ajuns la niste discutii, în final foarte ,,dure”, cu dl. Sergiu Nicolaescu. În urma unei asemenea discutii i-am comunicat cã, dacã mã mai poartã mult pe drumuri cu promisiuni, sã nu uite cã eu sînt unul dintre cei care stiu adevãrul despre decembrie 1989 si cã va iesi un mare scandal. Chiar îngrijorat (l-am simtit, din voce), nervos, mi-a spus în decembrie 2002 cã va lua de la presedintele Iliescu aprobare pentru reactivarea mea. La sfîrsitul lui decembrie 2002 mi-a comunicat, dupã o discutie foarte durã, cã a obtinut aprobarea presedintelui pentru reactivarea mea si cã dl. ministru Ioan Mircea Pascu cunoaste problema. A rãmas ca dupã sãrbãtori sã mergem împreunã la Ministerul Apãrãrii pentru încadrarea mea. În perioada 15 ianuarie-20 ianuarie 2003, vãzînd cã mã amînã iar, i-am spus cã “am sã vin la dvs. si am sã vã aduc la cunostintã niste lucruri deosebit de grave”. Sergiu Nicolaescu a înteles exact ce am vrut sã spun. Mi-a comunicat dupã douã zile sã mã prezint la dînsul la Senat, pentru rezolvarea situatiei mele. Exact în dimineata zilei de 27 ianuarie 2003, doi politisti au venit acasã la mine, cu mandat de aducere, m-au însotit la PNA, Sectia Militarã, unde la ora 12,00 mi s-a adus la cunostintã cã sînt arestat pentru luare de mitã (între timp au mai ,,fabricat” si alte probe), dupã 7 ani de la acea faptã comisã de mine pentru a acoperi, efectiv din orgoliu, sãrãcia Armatei Române. În acea datã de 27 ianuarie 2003, împotriva mea a început urmãrirea penalã. Pe dosarul meu din 1997 scria, pe un biletel: ,,solutionati de urgentã”. Am fost arestat ,,preventiv” si la ,,urgentã”, dupã. 7 ani. Cazul meu de coruptie era deosebit de grav, trebuia solutionat urgent! A doua zi, sunat fiind de sotia mea si întrebat de ce am fost arestat, dl. Sergiu Nicolaescu a rãspuns cu multã satisfactie în felul urmãtor: “Gura bate fundul”. Din ianuarie 2003 si pînã în martie 2004 am fost tinut în stare de arest preventiv, procesul meu desfãsurîndu-se cu o încetinealã ,,ordonatã”. Practic, din martie 2003 si pînã în martie 2004, a stat pe loc. Nu condamn Justitia, desi ar trebui ca Justitia sã nu execute ordine. Condamn pe acei criminali care m-au adus aici, pentru cã am devenit incomod pentru ei. Nu le mai eram o unealtã, o fortã folositoare. Gura mea trebuie închisã dupã gratii. Condamn pe presedintele Iliescu, pe Talpes, pe gen. Naghi, Dan Iosif si Serviciile Secrete cã m-au tinut 2 ani în penitenciar. Din ianuarie 2003 si pînã în martie 2004 mi se prelungea cu ,,discernãmînt” si perseverentã mandatul cu cîte 30 de zile de cãtre ,,dreapta Justitie Militarã”, pe motiv cã sînt pericol social si cã as împiedica bunul mers al cercetãrii judecãtoresti. Dupã decembrie 1989 am participat, chemat fiind, la toate evenimentele postdecembriste, evenimente ,,negre” pentru tara noastrã, care ne-au pus într-o luminã nefavorabilã pe plan international. Am fost convins cã particip si am participat cu tot profesionalismul meu la instaurarea ordinii de drept în aceastã tarã. Atunci, pe loc, am realizat iar, cu indignare, cã sînt din nou folosit ca un instrument tare pentru niste interese personale. Ale cui? Ale acelora care m-au chemat în ,,baia de sînge” din decembrie 1989. Ale oamenilor avizi de putere. Mentionez cã, pe 13 iunie ’90, am fost chemat din ordin expres al lui Iliescu: ,,Nicolescu ne este loial si are o unitate foarte puternicã”. De atunci am început sã fiu considerat de Opozitie ,,om al lui Iliescu”, Opozitie care, în ’96, ajungînd la Putere, m-a înlãturat. În urma discutiilor ,,dure” cu dl. Nicolaescu, care a afirmat la un moment dat sã ,,mã ponderez”, cã s-ar putea sã am probleme, am început sã mã simt amenintat. Mai mult pentru familia mea. Stiam cã am de-a face cu oameni fãrã scrupule, cu criminali. Pe toate cãile am încercat sã ajung la dvs., dar nu am reusit. Mai exact, am fost împiedicat sã ajung, Serviciile asa-zise Secrete, la indicatiile “îngerului pãzitor”, dl. Talpes, avîndu-mã bine ,,prins” în baza lor de lucru. Nu neapãrat ca mãsurã de protectie, dar atunci mi-am luat unele mãsuri. Nu din teamã pentru mine. Nu am vrut sã ,,dispar” în vreun fel ceausist, iar opinia publicã, dvs. si alti români sã nu afle un adevãr, cel putin acela pe care îl stiu eu. Nu am vrut sã plec ,,nicãieri” si sã-l iau cu mine. Am vrut sã-l spun într-un fel. M-am înregistrat pe douã casete video si audio, cu tot ce am sã vã raportez dvs. în cele ce urmeazã, si le-am pus la loc sigur. Unele aici, unele în strãinãtate. Am si fost întrebat de mai multe ori în mod ,,elegant” în acest sens, chiar la sediul PNA: ,,Dvs. stiti foarte multe, nu ne spuneti si nouã? V-am putea ajuta”. Consider cã cele pe care am sã vi le prezint dvs. reprezintã adevãrata mea spovedanie în fata lui Dumnezeu. Mã simt usurat, stiu cã cele spuse de mine sînt în singurul loc unde meritã si trebuiau sã fie. Eu am fost în puscãrie, familia mea este muritoare de foame, neavînd nici un fel de venit. Am sotia grav bolnavã, trebuie sã sufere o operatie dificilã. De unde bani? Ce se va întîmpla cu viata ei? Am un copil cu o depresie puternicã, din cauza arestãrii mele. Familia mea este la mila prietenilor sãraci. Toate astea ca eu sã fiu arestat si sã tac. Nu am sã tac, domnule presedinte! V-am scris de multe ori, iar cînd eram arestat v-a scris si fetita mea. Nu vi s-a adus nimic la cunostintã. Vã raportam, în cele scrise, cã doresc, prin orice cale considerati dvs., sã vã aduc la cunostintã niste lucruri deosebit de grave. N-am vãzut, în viata mea, doi oameni mai avizi de putere ca Iliescu si Militaru. Oameni “de frunte” a tot ce s-a întîmplat în decembrie ’89 si dupã aceea. Multi ,,binevoitori” din Opozitie, stiind cine am fost si la cîte am participat, s-au arãtat foarte interesati dacã stiu ceva. I-am considerat tot un fel de profitori, cu interese meschine, proprii. Nu vroiam, nu am vrut sã mai fiu ,,instrumentul” nimãnui. Scîrbit de ce, la ce, am participat, fãrã sã bravez, am refuzat sã primesc certificatul de revolutionar si de erou al Revolutiei. Nici eu, nici altii nu le-am fi meritat. Numai cei din morminte le meritã. O sã vã întrebati de ce mã îndrept cãtre dvs. Eu am fost si am rãmas un militar care nu se prea pricepe sã exprime ce simte. Vã raportez, sincer. Asa simt eu si sînt sigur cã nu mã însel. Am avut onoarea sã vorbesc cu dvs. si asa am simtit eu atunci. Odatã, cînd am fost la dvs., am avut onoarea sã vã prezint 7-8 luptãtori, din subunitãtile din fosta unitate comandatã de mine. Oameni crescuti de mine. Niste luptãtori deosebiti, care au executat în 1991-1993 misiuni în Somalia, Angola, Iugoslavia. Luptãtori care si acum îmi sînt devotati pînã la sacrificiu. Asa am instruit si educat eu militarii. De aceea am fost o fortã cît am fost comandant. Pentru cã si eu înteleg foarte bine fenomenul politic din aceastã tarã, vãd ce vreti sã faceti si vãd si cine vã împiedicã sau încearcã: cel avid de putere si clica lui, un criminal, din cauza cãruia au murit oameni, din cauza cãruia au fost schiloditi oameni la mineriade, din cauza cãruia tara noastrã a avut de suferit, din cauza cãruia eu am fost în puscãrie si familia mea a suferit de foame. Omul cãruia îi simt setea de putere, de sînge, chiar si acum, cînd este un bãtrîn cu mîinile pãtate de sînge. Domnule presedinte, toti fostii mei mari sefi, ministri ai Apãrãrii, sefi ai Statului Major General au afirmat despre mine cã sînt loial si credincios cu adevãrat. Asa sînt. Pînã la moarte, dar pentru cine meritã. Americanii, care m-au vizitat de douã ori, au crezut cã în Europa de Est nu existã asemenea trupe, asemenea ,,mare unitate, foarte bine pregãtitã”, numindu-mã ,,mercenarul din Carpati”. Am fost catalogat de ministri ai Apãrãrii, Stãnculescu, Spiroiu, Tinca si de mass-media ca unul dintre cei mai buni comandanti de Mari Unitãti din Armata Românã, a cãrui faimã eu am dus-o timp de 7 ani peste hotare. S-a afirmat, în 1992, cu privire la Brigada condusã de mine, cã este prima unitate a Armatei Române la standarde occidentale. La 39 de ani aveam gradul de colonel, iar la 42 de ani functia de general de brigadã. Am fost avansat la exceptional la gradele de locotenent-colonel si colonel. La 46 de ani am fost înlãturat de la comandã ca o mãsea stricatã, de tãrãnisti, ca fiind comandant în ,,anturajul” lui Iliescu. Iar Iliescu m-a arestat si întemnitat, de teamã sã nu îi dezvãlui mîrsãviile si sã arãt lumii cine are mîinile pãtate de sîngele din decembrie 1989, de sînge nevinovat. Ca sã tac, am fost arestat ca un criminal. Nu am sã tac. Îmi încredintez soarta în mîinile dvs. Sînt convins cã îmi veti face dreptate. Într-o discutie purtatã cu Iliescu, pînã în alegerile din 2000, discutie de aproximativ 30 de minute, el m-a întrebat de ce nu m-am înscris în PDSR, din 1997. I-am rãspuns: ,,D-le presedinte, mercenar am fost, mercenar voi rãmîne!” Nu-i puteam spune: ,,Nu mã pot înscrie într-un partid în fruntea cãruia este un complotist si un criminal, eu am structurã de militar, dreaptã”. Adevãrul va iesi, odatã, la ivealã. Si mai sînt si oameni adevãrati, care vor ca adevãrul sã iasã la ivealã. Am sã vã fiu credincios pînã la moarte. Nu sînt vorbe mari, spuse la disperare, sînt vorbe lucide, de adevãrat militar. Am fost si sînt omul faptelor mari. Asa sîntem marea majoritate a militarilor. Credinciosi cu adevãrat. Si dl. general Degeratu mã stie foarte bine, dacã are tãria sã fie drept. Poate cã dacã acest material va ajunge la dvs., Armata Românã va putea beneficia din nou mãcar de sfaturile unui mare profesionist, cãci eu am cazier pentru. 220 de dolari. Am 54 de ani si mã simt puternic. Puternic în adevãr, credintã si profesionalism. Am spus mereu ce-am gîndit. N-am cerut nimic, niciodatã, pentru mine. Am deranjat pe multi. Sã mã iertati cã vã raportez. În fruntea Armatei sînt generali de carton, iar altii de catifea. Eu îi cunosc foarte bine. De ce am eu curajul acum si sansa de a vã raporta tot ce am de gînd sã vã raportez? Pentru cã în 1997 am întîlnit un om deosebit, care m-a impresionat, fãrã sã exagerez cu nimic. Un lup singuratic care vrea binele tãrii, vrea dreptate. Pe dl. Constantin. Un om care a avut de pãtimit din cauza lui Iliescu si Nãstase si nu le-a lins blidele. Nu l-a slujit pe acel Iliescu, omul a cãrui minte îmbãtrînitã i-a fost luatã de aburii Tronului Puterii, si nici pe unealta si creatia lui, Adrian Nãstase. Dumnezeu a vrut ca, poate prin dl. Constantin, sã ajungã vorbele mele la dvs. Eu am fost un om loial si credincios si am fãcut fãrã sã vreau servicii mari unor criminali, care mi-au plãtit serviciile destituindu-mã si, dupã 7 ani, tinîndu-mã 2 ani în puscãrie, distrugînd viata mea si a familiei. Poate mã repet, nu disperarea, ci omul din dvs. m-au determinat sã mã adresez domniei-voastre. Pe ce mã bazez în ce afirm? Pe o înlãntuire simplã, logicã, realã cu tot ce vã prezint, pe care orice om de bunã-credintã o întelege. Pe firul evenimentelor trãite de mine. Pe tot ce înseamnã adevãr.  Sã încep însiruirea evenimentelor, care duc clar la concluzia cã autorii crimelor din decembrie 1989 si pînã acum au fost în fruntea tãrii, Iliescu si altii, la care voi ajunge pe parcurs. Nu este drept sã rãmînã nepedepsiti, zîmbind în continuare, nevinovati, în fata Natiunii. Nu au existat teroristi strãini decît în legãturã directã cu autorii loviturii de Stat. Nu au tras în demonstranti nici securistii, nici militienii, nici Armata. Diversiunea a fãcut sã parã astfel. Au tras ,,teroristii” complotistilor, ai lui Ion Iliescu, Dumitru Mazilu, Gelu Voican-Voiculescu, Nicolae Militaru, Petre Roman, Cazimir Ionescu, Keller, Vasile Ionel si altii. Sergiu Nicolaescu a avut si el un rol. Dar si-a riscat viata alãturi de mine în multe rînduri. Singurul care si-a riscat viata. Mi-a fãcut si dînsul rãu, nu conteazã. Dar numele lui nu a fost pomenit de teroristii prinsi, voi prezenta faptele asa cum au fost. Eu am prins asemenea teroristi si, efectiv, speriat de cei în slujba cãrora mi-au spus cã sînt (Putere-Guvern), dupã ce i-am ,,anchetat” mai ,,neortodox”, mai militãreste, le-am dat drumul. Apoi am ordonat sã se tragã fãrã somatie, fãrã menajamente, stiind în cine trag. Si am ucis destui. Mã rãzbunam într-un fel pe misiunea mea ingratã. Realizasem în slujba cui sînt. A criminalilor, a celor care au primit mai tîrziu titlul de ,,eroi ai Revolutiei”. Eroii adevãrati zac în cimitire. Ceilalti eroi ,,zac” în fotolii, de sub ale cãror spãtare nu se vãd crima si sîngele. Încep prin 4 întrebãri, la care voi rãspunde tot eu. Tot ce voi spune în continuare poate fi întãrit si argumentat pe date, pe ore, fapte, martori în viatã, pe care îi voi cita mai jos.  
1) De ce am fost eu primul comandant din Armata Românã chemat prin intermediul Televiziunii, pentru apãrarea Televiziunii si a Revolutiei în Capitalã?
2) De ce Sergiu Nicolaescu s-a ,,lãudat”  timp de 13 ani la televizor cã el a adus în Capitalã, în 22 decembrie, o fortã covîrsitoare (unitatea pe care o comandam eu), care, a afirmat dumnealui, ,,si-a pus amprenta în mod decisiv pe victoria Revolutiei în Capitalã”?
3) De ce m-a asteptat, personal, la Sãftica si mã grãbea sã ajungem cît mai repede, ,,cã pierdem Revolutia”, netinînd cont de 5 morti la Otopeni, morti efectiv din cauza dumnealui? S-a amintit cumva de ei, undeva? (Voi explica în derularea evenimentelor).
4) De ce eu (care, în fond, sînt disciplinat) am avut curajul nesãbuit de a nu executa în data de 22 decembrie ’89 ordinul primului-secretar al judetului Prahova, care suna clar: ,,Iesi si spargi demonstratia în Ploiesti”? Reamintesc cã la Putere era Nicolae Ceausescu. Rãspund la toate cele 4 întrebãri printr-un singur rãspuns: pentru cã am prevãzut cu aproape 2 ani înainte evenimentele ce vor urma. Cum? Vã rog sã cititi tot filmul evenimentelor, pe care doresc sã vi le prezint. În anul 1987, am primit ordin pe scarã ierarhicã sã pun la dispozitia Studioului Buftea un numãr de 400 de militari. Ulterior, am aflat cã dl. Sergiu Nicolaescu s-ar fi interesat ce unitate mai aproape de Bucuresti are efective mai bine pregãtite si de acolo sã-i fie pusi la dispozitie, zilnic, 400 de militari. I-a fost recomandat Regimentul 7 Mecanizat, al cãrui comandant eram eu. În urma ordinului primit, am dat dispozitiile legale pentru a pune la dispozitia d-lui Sergiu Nicolaescu un numãr de 400 de militari. Acesti militari urmau sã fie coordonati de seful de Stat Major de atunci, actualul locotenent-colonel în rezervã Stefan Gavadia. Am înteles cã filmele care urmau sã fie turnate erau ,,Mircea cel Mare” si ,,Coroana de foc”. Am fost invitat de Sergiu Nicolaescu la premiera acestor filme. Din interes profesional (sã-mi controlez militarii), m-am deplasat în mai multe rînduri la Buftea, dar si din curiozitate, sã vãd cum decurgeau filmãrile. Foarte multumit de ,,prestatia” oamenilor mei, dl. Nicolaescu a tinut sã mã cunoascã personal. Am discutat în nenumãrate rînduri. Între noi s-a înfiripat, din punctul meu de vedere sincer, o prietenie. Printre altele, mi-a spus cã ,,se vede de la o postã cã sînt militar adevãrat”. Dupã terminarea filmãrilor, cu succes, dumnealui m-a vizitat, în mai multe rînduri, la unitate.     I-am organizat si niste trageri (îi plãceau foarte mult). De asemenea, 2-3 partide de vînãtoare. Acum înteleg cã antrenamentul la trageri, efectuat în poligonul unitãtii pe care o comandam, i-a prins bine în zilele de 22-30 decembrie 1989. L-am antrenat fãrã sã vreau. Eu îl respectam mult si sincer, pe atunci. Era vorba de marele regizor si actor Sergiu Nicolaescu. Mã mîndream, pe atunci, cu prietenia lui. Ne-am apropiat din ce în ce mai mult. I-am întors vizitele, ducîndu-mã sã-l vãd la Buftea si în multe rînduri acasã la dumnealui, în Bucuresti, pe Str. Zambaccian nr. 6. Îmi arãta din ce în ce mai multã prietenie, cu cît ne apropiam de decembrie 1989. Mai tîrziu, am înteles adevãratul ,,sens” al prieteniei în care credeam eu. O prietenie. mîrsavã, gînditã din timp, ,,bine regizatã”. A fost pregãtitã, fabricatã, conceputã în slujba unui scop murdar, sîngeros. Nu îl bãnuiam pe atunci. Lui îi trebuia o unealtã puternicã. Le trebuia un militar de fier, ca mine, bun executant si cu forte puternice, instruit exact ca mine. Si m-au avut. Fãrã sã vreau, sã bãnuiesc pe loc, le-am fost unealtã. Nu sîngeroasã, cãci, multumesc lui Dumnezeu, misiunile mele, modul cum au fost comandati, au fãcut ca militarii mei sã nu împuste nici un nevinovat. Dar am fost o unealtã puternicã, una din cele principale, cum au afirmat, mai tîrziu, acele ,,personaje” care au ocupat scaunul Puterii prin vãrsare de sînge nevinovat. Nu aveam de unde sti. De-abia în decembrie 1989 am vãzut clar tot ce s-a întîmplat, ce a fost plãnuit. Pe la începutul lui octombrie 1989 mã sunã dl. Sergiu Nicolaescu si mã invitã la dumnealui acasã, pe motiv cã avem mai multe de discutat. M-am deplasat cu soferul personal si cu sergentul-major, pe atunci, Mihail Olteanu, pe care dl. 
Sergiu Nicolaescu îl stia din timpul filmãrilor de la Buftea. Era ca un sef de cabinet al meu, neoficial. Soferul a rãmas în masinã. Eu si sergentul-major Mihail Olteanu am urcat la etajul I al vilei în care locuia dl. Nicolaescu. Mi-a spus cã a venit din strãinãtate de curînd. M-a cinstit cu whisky, spunîndu-mi sã iau si pentru protocol 2 sticle. Nu mai fãcuse asemenea gest. Din auzite, aflasem cã este foarte zgîrcit. Am rãmas surprins. Mi-a adus la cunostintã cã mai are de gînd sã mai facã un film si m-a întrebat cum mai stau cu pregãtirea militarilor din subordine, cã va solicita militari tot de la mine din unitate. I-am rãspuns cã, atîta timp cît voi fi comandant, nu ,,pot dormi” dacã militarii din subordinea mea nu sînt bine pregãtiti. Nu exageram cu nimic. Apoi, în aparentã dezinteresat, neîncrezãtor, m-a întrebat în ce stare se gãseste tehnica de luptã, stiind cã, de regulã, la acest capitol Armata nu stã prea bine. Si nu se însela. I-am rãspuns cã datoritã unor maistri militari foarte buni, deosebiti, eu stau bine si la capitolul tehnicã de luptã. Pãrea nedumerit. Ca niciodatã, mi se pãrea foarte stînjenit. Mã îndemna, tot ca niciodatã, sã beau. Si eu eram nedumerit vãzînd ,,stînjeneala” lui. Dupã aproximativ o orã de discutii pe diferite teme m-a întrebat deodatã: ,,Dar dacã, de exemplu, s-ar întîmpla ceva, dacã va fi nevoie de unitatea dumitale, în cît timp si cu ce forte (oameni, blindate) ai ajunge în Capitalã?” I-am rãspuns scurt, ca un profesionist: ,,Efectivele nu le pot sti exact, sînt în functie de gradul de încadrare al regimentului la acea datã, iar tehnica este scoasã în functie de efectivele avute”. A întrebat din nou: ,,Dar, minimum, cu cît crezi cã poti veni si în cît timp?” I-am rãspuns: ,,Cu minimum 700-800 de militari si cu o coloanã de blindate si masini de 7-8 km lungime, iar timpul depinde dacã deplasarea are loc ziua sau noaptea. Dar de ce mã întrebati asemenea amãnunte?” Mi-a rãspuns: ,,S-ar putea sã se întîmple ceva, s-ar putea sã se atenteze la siguranta nationalã, iar noi, ca patrioti, trebuie sã stim pe ce ne putem baza”. Luat pe nepregãtite, i-am rãspuns din nou: ,,Stati linistit, Armata Românã, împreunã cu celelalte forte din sistem, are un plan bine pus la punct în astfel de situatii. În ceea ce mã priveste, armata si tara se pot baza oricînd pe mine”. Nici prin cap nu-mi trecea atunci despre ce va fi vorba. Apoi, am plecat la Ploiesti. Din acea datã, începutul lui octombrie 1989 si pînã în 5 decembrie 1989 ne-am mai vãzut la Buftea, în douã rînduri. M-a întrebat cum stau cu efectivele, pentru cã va solicita pentru filmãri un numãr de 1.000 de militari. I-am rãspuns cã am în cazarmã 2.700 de militari si cã nu vor fi probleme. Martori sînt sergentul-major Mihail Olteanu, sergentul Peter Sandor din Covasna si locotenent-colonelul Stefan Gavadia, cascadorii Paul Fister si Liviu Fister. Pe data de 11 decembrie 1989 Sergiu Nicolaescu mã sunã si mã roagã sã-i organizez o partidã de vînãtoare pentru data de 14 decembrie 1989. Apoi îmi spune sã dau o fugã pînã la dînsul, cã este la Buftea. M-am dus în data de 14 decembrie ’89, cãci ulterior mã sunase, spunîndu-mi cã nu poate veni la vînãtoare în data de 14 decembrie ’89. Am ajuns la Buftea în cursul dupã-amiezii. Era ocupat. Am stat ca sã-l astept la o cabanã a cascadorilor pe malul lacului, împreunã cu seful cascadorilor Paul Fister, soferul meu si sergentul-major Mihail Olteanu. A venit, m-a luat dupã umeri, ne-am deplasat cãtre malul lacului si mi-a spus: ,,La vînãtoare vin mîine (15 decembrie ’89). Mai vin cu cineva. Vezi cã în curînd va veni vremea sã arãti pentru tarã pregãtirea unitãtii pe care o comanzi. Am vorbit eu, vei avea un rol foarte important. Poti ajunge mare”. Eram foarte derutat. Eu aveam sefii mei. Ce rol avea Sergiu Nicolaescu în ,,ce urma sã se întîmple” cu implicatii în sistemul militar? Am plecat la Ploiesti. A doua zi, vînãtoarea era organizatã. Martori sînt doi pãdurari actuali din comuna Vlãdeni si din Coada Izvorului, Ionel si Florin. Pe 15 decembrie ’89 m-a sunat si mi-a comunicat cã nu poate veni la vînãtoare, cã vine pe data de 16 decembrie ’89. Pe 16 decembrie ’89 mã sunã iar si-mi spune cã a intervenit din nou ceva si cã va veni pe 17 decembrie ’89 cu actorul Vladimir Gãitan. Pe 17 decembrie ’89 m-a sunat si mi-a spus: ,,Nu mai pot veni. Vezi ce se întîmplã în tarã! Ce ti-am spus eu? Fii pregãtit, atent, si asteaptã!” Atunci am înteles cam tot. Am început sã mã gîndesc. Treaba cu venitul la vînãtoare a fost o acoperire, în caz cã telefoanele îi erau cumva ascultate. Mã întrebam: ce sã astept? La ce sã fiu atent? Eu aveam ordine clare. Cum sã fac o miscare fãrã aprobarea sefilor mei? Asa gîndea comandantul, militarul din mine. Între 17 decembrie si 21 decembrie ’89 au urmat evenimentele cunoscute de toatã lumea. Nu m-a mai cãutat la telefon pînã în data de 21 decembrie ’89. Dupã cum se stie, pe 17 decembrie ’89 unitãtile Armatei Române primiserã indicativul de luptã si se gãseau cu efectivele complete în cazãrmi, gata de luptã. Pe 21 decembrie ’89, Sergiu Nicolaescu mã sunã si-mi spune cã vrea sã vinã la mine, sã vorbim si sã ,,tragã cîteva gloante” în poligon. Politicos, i-am rãspuns cã nu pot executa nici un fel de trageri, deoarece unitatea se gãseste în ,alarmã de luptã. A replicat, nemultumit:  ,,Stiu, stiu, voi veni pînã la tine”. Am uitat sã mentionez cã, înainte, cu aproximatie în jurul datelor de 1-4 decembrie ’89, mi-a trimis printr-un anume domn Marian Gãman (care acum este seful lui de cabinet la Senat), sã-i reglez o puscã cu amortizor cu lunetã, o armã ultramodernã, un ,,Browning”. I-am reglat-o si dl. Marian Gãman a venit si a luat-o în cursul datelor de 10-11 decembrie ’89. Am fost uimit de performantele acelei arme. Avea un încãrcãtor cu capacitatea de 16 cartuse, calibru 5,6 mm, semiautomatã. Armã de profesionisti. În data de 21 decembrie ’89 am fost anuntat de la punctul de control al unitãtii, în jurul orelor 11,00, cã la poartã mã cautã dl. Nicolaescu, însotit de un domn. Am ordonat sã fie condus la mine. A fost condus si a intrat în biroul meu însotit de dl. Vladimir Gãitan. În biroul meu, în acel moment, se gãseau: actualii (ca grade) locotenent-colonelul Nicolae Drãghici, colonelul Ion Lungu, locotenent-colonelul Viorel Frãtilã, colonelul doctor Ion Cordos, sergentul-major Mihail Olteanu, sergentul Gheorghe Drãghici. I-am rugat sã iasã, pentru a rãmîne singur cu cei doi. Amîndoi erau îmbrãcati în niste combinezoane negre, deosebite, gen trupe speciale. Sergiu Nicolaescu m-a întrebat dacã putem trage cîteva focuri în poligonul redus al unitãtii. I-am rãspuns cã nu se poate, pentru cã, în situatii deosebite, avem consemne bine stabilite. S-a cam supãrat. Apoi, pe un ton foarte grav, mi-a spus: ,,Te-am anuntat cã va urma «ceva». Am mare încredere în dumneata. O sã am grijã de cariera ta. Uite ce este, am nevoie de niste grenade. Nu-ti pot spune pentru ce, dar le voi folosi pentru binele tãrii”. Pentru mine, solicitarea lui era o încãlcare gravã a principiilor mele de militar. Am rãmas surprins si m-am arãtat contrariat. A simtit. ,,Le voi folosi pentru popor, ai încredere în mine”, a mai adãugat. Am sovãit. Îl respectam mult ca om si parcã un ,,impuls”, ceva din mine, m-a fãcut sã fiu binevoitor. Simtisem acel ,,ceva”. Toti doream cãderea dictatorului. L-am întrebat: ,,Ce fel de grenade, ofensive, defensive, de cîte aveti nevoie?” ,,O ladã, douã”, mi-a rãspuns. ,,Ofensive, sã nu facã schije multe”, a completat. Îmi educasem în asa fel subordonatii, aveau atîta încredere în mine, încît nu comentau, nici în gînd, vreun ordin pe care îl primeau. Aveau mare încredere în comandantul lor. L-am chemat la mine pe plutonierul Alexandru Grama , seful depozitului armament si munitie, si i-am spus de fatã cu cei doi: ,,Sandule, îmi trebuie 12 grenade ofensive. Vreau sã sperii fazanii în poligon. Ne întîlnim la postul 3, sã nu mai vadã nimeni, tinînd cont de situatia în care ne gãsim”. Locul era în afara incintei unitãtii. A rãspuns scurt: ,,Am înteles”. Dupã 30 de minute, ne-am întîlnit cu el la postul 3. Venise cu grenadele si cu masina lui personalã. Am luat grenadele, le-am pus în masina lui Vladimir Gãitan, au plecat, iar eu m-am întors în birou. Parcã simteam teamã pentru ce fãcusem. La plecare, mi-a spus: ,,Multumesc, nu m-am înselat cu privire la dumneata. Stai în asteptare. Tara nu va uita”. Am rãmas contrariat. Erau cuvinte mari: datorie sacrã, tarã. Dar stiam cã ,,ceva” se va întîmpla. Mã avertizase: ,,Vei avea un rol important”, mi-a spus. Pãcat cã atunci nu stiam în ce scenariu. M-au apucat frãmîntãrile. Eram un militar disciplinat, stiam cã gresisem grav. Mã simteam vinovat. Întotdeauna, însã, m-a atras ,,aventura”. Si o simteam. Nu stiam cum va fi. Pînã pe 22 decembrie, la ora 9,30, împreunã cu un grup de cadre din conducerea unitãtii, am mai pus lucrurile la punct, am urmãrit stirile la televizor, eram tensionati cu totii de ce momente trãiam. Am mai controlat o datã coloana si efectivele scoase în curte din data de 17 decembrie ’89. Asteptam. Pe 22 decembrie, la ora 10,00, am fost anuntat de la punctul de control: erau douã Dacii de Militie, al cãror sef era cãpitanul Mihai Stancu, seful Circulatiei pe judetul Prahova. Acum este adjunctul sefului Politiei Rutiere române. Am permis accesul masinilor în cazarmã, cãpitanul Stancu fiindu-mi bun prieten. Pe un ton glumet mi-a spus: ,,Hai, nu esti gata?” ,,Unde?”, l-am întrebat. ,,Unde? Am ordin de la primul-secretar Frãtilã sã te conduc în oras si sã spargi demonstrantii din Ploiesti”, a continuat. I-am rãspuns: ,,Misule, eu nu merg nicãieri. E vremea sã gîndim încet. Eu am sefi în Bucuresti. Hai sã bem ceva. Ai încredere în mine”. A spus agitat: ,,Dar a ordonat primul-secretar. Ãstia ne executã în situatia asta”. I-am repetat: ,,Ai încredere în mine, o sã fie bine”. De atunci, de cîte ori ne-am întîlnit, mi-a multumit de fiecare datã cã datoritã mie nu a fost pãrtas la o reprimare de demonstranti. Nu dupã mult timp, pe la 10,20-10,30 a sunat telefonul. Era primul-secretar, care, conform legilor de atunci, era comandantul fortelor întrunite ale judetului în acea situatie. Pe un ton foarte dur m-a întrebat de ce n-am plecat la Ploiesti. ,,Unde?”, am întrebat, ,,eu n-am primit nici un ordin”. ,,Atunci îti ordon eu, sabotorule, vorbesc eu cu Milea, te mãnîncã plutonul de executie”, a urlat, practic, la mine. Am martori pe cei aflati în biroul meu (i-am enumerat mai sus) si aproximativ 500 de cadre adunate sub fereastra biroului meu, pentru comunicãri de ordine, cã i-am rãspuns primului-secretar: ,,Vrei sã ies? Bine, am sã ies, mã desfãsor la nord si vã ar si vã însãmîntez pînã la sud, tiganul dracului!”, si i-am închis telefonul. Situatia se complica pentru mine. Am dat cadrelor de conducere dispozitiile necesare apãrãrii orasului Ploiesti si pentru înlãturarea de la Putere a conducerii de atunci a judetului. Am fost sunat apoi de fostul sef al Inspectoratului de Militie, colonelul Pescaru, care m-a amenintat iar. Ultimul care   m-a sunat a fost fostul comandant al garnizoanei, generalul Dimitrie Popa, care mi-a spus: ,,Cãpitane, vei da socotealã în fata partidului”. I-am închis telefonul. Ulterior, acest general a ajuns, pentru merite deosebite, senator PDSR. Mã pot lãuda cã, instinctiv, am evitat o a doua Timisoara. Stiam cît de rãi sînt ploiestenii. Dar mai era si altceva: stiam ce va urma. Nu am iesit din cazarmã. Nu am mai rãspuns la telefonul cu numãr de oras. Nu dupã multã vreme s-a dat la televizor stirea cã ministrul Apãrãrii ,,trãdãtorul Milea” s-a sinucis. Atunci am pus lucrurile iar cap la cap. Domnul Nicolaescu îmi spusese: ,,Vezi cã va urma ceva”. Am afirmat în fata celor prezenti: ,,Ceausescu si-a jucat ultima carte, fiti atenti în continuare!” În birou la mine erau: locotenent-colonelul Nicolae Drãghici, colonelul Ion Lungu, locotenent-colonelul Gheorghe Arici, locotenent-colonelul Viorel Frãtilã, colonelul dr. Ion Cordos, colonelul Mihai Stancu, sergentul-major Mihai Olteanu, sergentul Drãghici Gheorghe. Are loc apoi încercarea de discurs a dictatorului Ceausescu, se aud tipete, zgomote, explozii, dictatorul fuge. Am aflat ulterior de la dl. Nicolaescu cã zgomotele de explozii erau de la grenadele pe care i le-am dat eu si pe care ,,oamenii lui” le-au folosit împreunã cu toatã gama cunoscutã pentru a crea panicã, actiune care sã ducã la fuga dictatorului. La aproximativ 20 de minute de la fuga dictatorului, la televizor a apãrut Mircea Dinescu cu un grup de revolutionari, care dupã ce a anuntat ,,cã tara e liberã de comunism” a lansat apelul: ,,Cãpitanul Nicolescu de la Ploiesti sã vinã urgent pentru apãrarea Televiziunii!” –  apel repetat dupã alte 10 minute. A fost vãzut si auzit de o tarã întreagã. M-am prãbusit pe un fotoliu. Am înteles ce sarcinã apãsa pe umerii mei. Toti ochii subordonatilor mei erau pe comandant. ,,Ce va face?” – se întrebau. Nu puteam pune în miscare o fortã considerabilã, de capul meu, la apelul unor ,,revolutionari”. Am telefonat la sefii mei. Nu aveau nici un ordin în acest sens. M-am gîndit, din nou, la cele discutate cu dl. Nicolaescu cu aproximativ 2 luni înainte. Îmi aminteam întrebarea: ,,În cît timp poti ajunge în Capitalã si cu ce forte, dacã este nevoie?” Întelesesem clar: ,,nevoia” apãruse. Nu aveam atunci notiunea de Revolutie. Fusesem chemat în Capitalã. Am dat dispozitiunile premergãtoare necesare efectuãrii unui mars cu o coloanã de luptã mixtã în Capitalã. La aproximativ 20 de minute, la televizor apare Sergiu Nicolaescu, care repetã apelul: ,,Comandantul unitãtii de blindate, de la Ploiesti, sã vinã urgent în Capitalã. Militarii lui sã poarte banderole Tricolore pe mîna dreaptã”. Nu am dat nici un ordin în acest sens. Dupã aproximativ 30 de minute de la al doilea apel am fost sunat de diversi civili pe telefonul cu numãr de oras, care îmi spuneau foarte indignati: ,,N-ai plecat, domnule? Pierdem Revolutia”. Deja din tovarãs ajunsesem domn. Erau pasi importanti pe drumul democratiei. De unde stiau niste civili numãrul de telefon al unui comandant din Ploiesti? Am vorbit iar cu sefii mei din Ploiesti si Bucuresti. Nici un ordin. Ceva îmi spunea sã plec, militarul din mine, nu. Au început sã aparã stiri care de care mai alarmante (mai tîrziu am vãzut cum ,,se fabricau”) stiri cu teroristi si cu ce mãcel se întîmplã în Capitalã etc. Putin mai tîrziu, mã sunã dl. Sergiu Nicolaescu, foarte panicat, nervos: ,,N-ai plecat, domnule? Pierdem Revolutia. N-ai înteles nimic din ce ti-am spus ieri?” (pe 21 decembrie). ,,Dacã plecai cînd te-am chemat, te numeam ministrul Apãrãrii!”. ,,Vei primi ordin, am luat aprobare”, mi-a mai spus. Mai tîrziu,  m-am întrebat: de unde avea un regizor, fie el chiar Sergiu Nicolaescu, puterea atît de mare de a pune un cãpitan, comandant de regiment, ministrul Apãrãrii?! Nu glumea. Mi-a repetat de multe ori acest lucru atunci, dar si dupã 2-3-4 ani. Tot mai tîrziu, am înteles cum ar fi avut aceastã putere. Dacã dl. cãpitan Lupoi, care a avut un rol minor fatã de mine, a ajuns ce-a ajuns, eu ajungeam, pur si simplu, ministru. Cum veti vedea ulterior, as fi candidat pe post cu generalul Militaru. De unde avea aprobarea sã punã în miscare o fortã militarã de la Ploiesti? Nu forta conta, ci eu, pe care dl. Sergiu îl considera omul lui, un executant docil. S-a convins cã s-a înselat, mai tîrziu. Eu poate atunci am pierdut. Apoi am înteles cã, de fapt, eu am cîstigat. Nu mã simt direct pãrtas la nimic. Nu erau destule unitãti în Bucuresti care sã fie chemate pentru apãrarea Televiziunii? Spre seara zilei de 22 decembrie ’89 primesc ordin de la comandantul meu direct, pe atunci colonelul Tiberiu Costache, comandantul Diviziei 57 blindate: ,,Am primit ordine superioare sã pleci în Bucuresti cu jumãtate din forte la Televiziune, jumãtate la MApN. Sînt teroristi. Mor oameni. Se trage, vezi ce faci. Tinem legãtura”. Ce legãturã? Cu dumnealui am mai vorbit dupã aproximativ 10 zile, cînd a venit la Otopeni. De fapt, 10 zile nu am mai vorbit cu vreun comandant militar de-al meu. Am dat ordinele respective pentru mars, dupã toate canoanele regulamentelor militare: mars pe timp de noapte, coloanã mixtã, inamic necunoscut. Situatie complexã.  În primul rînd, gravã era lipsa de date, de informatii. Aveam o coloanã lungã de 10 km, transportoare, tancuri, masini speciale, tunuri, cercetasi, camioane, 1.400 de militari în termen, 214 cadre. O fortã impresionantã pentru orice formã de luptã, darmite pentru ce urma, lupta în localitate! Era vorba pentru prima datã de luptã adevãratã si de vietile oamenilor mei. Mi-am luat toate mãsurile. Pînã sã plec, iar mã sunã dl. Nicolaescu, extrem de agitat: ,,Ce mai astepti? Pierdem Revolutia. Te astept la Sãftica”. I-am rãspuns, supãrat pe tonul de comandã cu care îmi vorbea. ,,D-le Sergiu, eu comand o unitate de luptã, nu filmez”. Iar mi-a spus: ,,Pãcat, erai ministru”. Am început deplasarea cãtre Capitalã. În dreptul postului de Militie Sãftica, coloana s-a oprit. Eu eram în ARO, la aproximativ 500 de metri de capul coloanei. Verificam coloana. Cercetasii maiorului Buinceanu m-au anuntat: ,,Tovarãse comandant, niste militieni vor sã vã vorbeascã”. M-am deplasat cãtre capul coloanei. Acolo, lîngã TAB-ul de cercetare, era un grup de 3-4 persoane îmbrãcate civil, înconjurat de militarii cercetasi. M-am recomandat. Unul dintre ei s-a prezentat: ,,Sînt colonelul Nitu (ulterior generalul Niculae Nitu), am primit ordin sã vã transmit un biletel cu un ordin transmis telefonic”. Pe biletel scria: ,,Vã prezentati la Bãneasa, la generalul Mocanu, comandantul Apãrãrii A.A. a teritoriului (CAT)” Am început deplasarea. Dupã 30 de minute, cercetasii m-au anuntat cã s-au întîlnit cu dl. Sergiu Nicolaescu. Asa cum îmi spusese la telefon, mã astepta. M-am deplasat din nou cãtre capul coloanei. M-am întîlnit cu dumnealui. Foarte agitat, m-a anuntat cã pe drum s-a tras asupra lui, cã i-a fost lovitã masina si cã are motorul avariat. Se trãsese asupra lui din dreptul casei Postelnicu. Era cu o masinã personalã, un Renault 19. Era foarte nervos. Mi-a spus, de fatã cu ofiterii cercetasi, maiorul Buzea si locotenentul Buinceanu Marian, pentru a 3-a oarã: ,,N-ai venit cînd te-am chemat. Ti-ai ratat cariera. Te fãceam ministrul Apãrãrii. De acum, executi ordinele mele. Am împuterniciri în acest sens”. I-am rãspuns: ,,D-le Sergiu, eu abia sînt cãpitan, mai am mult pînã la ministru, iar de executat, execut dupã ce mã consult cu sefii mei”. ,,Nu întelegi, domnule, cã este Revolutie, cã pierdem Revolutia dacã nu ne grãbim? Voi, militarii, sînteti toti rigizi – a replicat, extrem de nervos. Am împuternicire sã mergi cu mine, cu toate fortele, la Televiziune”. A avut dreptate. La sediul C.A.T. generalul Mocanu mi-a confirmat. Ordinul suna asa: ,,Cu toate fortele la Televiziune, cu dl. Nicolaescu!” Am înteles cã aprobarea era datã de generalul Victor Stãnculescu. Am omis ceva foarte important. La plecare, am primit un ordin care mi s-a pãrut bizar, total nemilitãresc pentru o actiune de luptã. A fost primul ordin pe care eu nu l-am executat, pentru siguranta oamenilor mei. Fãrã munitie suficientã nu ai cum sã lupti. Ordinul specifica sã plecãm la luptã cu ,,o unitate de foc, gurã de foc”. Asta, de exemplu, înseamnã ca un pistolar sã aibã asupra lui 300 de cartuse. Foarte putin. Mai tîrziu, am înteles cã prin acest ordin se ,,urmãrea” ca militarii români sã nu aibã fortã de ripostã în fata asa-zisilor ,,teroristi”. Sã rãmînã, în 15 minute, fãrã munitie. Dacã se urmãrea ca Armata sã asigure victoria Revolutiei, s-ar fi ordonat cît mai multã munitie. ,,Altii” asigurau victoria Revolutiei. Armata era chematã sã facã fatã la diferite diversiuni, ca sã se poatã afirma cã, printre altii, si Armata a tras în demonstranti. Încãlcînd ordinul (ca si la prima ,,Mineriadã”, voi exemplifica) am dat ordin sã se ia o cantitate imensã de munitie si toatã hrana în curs de preparare si hrana rece din tot depozitul unitãtii. Munitie si hranã, care mi-au prins foarte bine în urmãtoarele 10 zile, cînd, efectiv, am actionat singur. Cînd mai aveam vreo 2 km pînã la Piata Scînteii, m-am urcat cu dl. Sergiu Nicolaescu pe primul transportor de cercetare. A cerut o cascã si un pistol mitralierã. I-am satisfãcut ,,pofta” de a arãta ca un rãzboinic adevãrat. Desi se trãgea în populatie, în Bucuresti, desi erau ,,teroristi”, pentru protectia lui si pentru a fi cît mai putin vizibil si mascat în întunericul noptii – totusi s-a îmbrãcat într-un trenci (balonzaid) de culoare albã si un fular mare si alb, de mãtase, la gît, desi afarã nu era frig. Ca si cum le-ar fi spus la teroristi: ,,Eu sînt, cel în alb, trageti! (dar nu în mine!)”. La intrarea în Piata Scînteii am întîlnit prima baricadã. Revolutionari, masini, rabe, eram surprins. Cu basculante în fata tancurilor mele. El fiind recunoscut de revolutionari, ni s-a facilitat deplasarea, fãrã probleme, mai departe. Le-a spus celor de la baricadã: ,,Sînt cu cãpitanul Nicolescu, cel de la Ploiesti, cel chemat de noi”. Cu ocazia acelei opriri a dat un interviu unui reporter francez cu camerã de filmat. Eu înteleg bine franceza. L-am auzit clar: ,,Stãpînim situatia. Totul este sub control. Sînt cu o unitate foarte puternicã”. Tot cu niste francezi a venit la Otopeni, pentru a le ,,prezenta” unitatea pe care dumnealui a adus-o în 22 decembrie ’89 în Capitalã. Cã a contribuit personal, decisiv, la victoria Revolutiei în Capitalã. Ulterior, într-un interviu, ,,Dl. Sergiu Nicolaescu dialogheazã”, afirma cã ,,venirea blindatelor de la Ploiesti «aduse» de el a salvat Televiziunea si a contribuit decisiv la victoria Revolutiei în Capitalã”. De asemenea, mai afirmã cã a luat legãtura cu unitãtile militare de la Podul Otopeni, Castelul “Elena Lupescu” pentru a asigura trecerea podului de cãtre unitatea de sub comanda mea si continuarea deplasãrii în Capitalã, de urgentã. Am sãrit peste episodul ,,Podul Otopeni” pînã la oprirea de la Piata Scînteii, pentru a explica modul în care a luat dumnealui legãtura cu unitãtile militare de la pod (unitãti de apãrare antiaerianã). Atît de bine a luat legãtura, a asigurat intrarea în ordine în asa fel, încît la Otopeni au rãmas 5-6 morti si 2 rãniti. Morti despre care Comisia de cercetare a evenimentelor din decembrie nu a amintit nimic. Relatez: am ajuns la pod. Am oprit coloana pentru douã scopuri pur militare. Dl. Nicolaescu nu a fost de acord sã mã opresc si mã grãbea spre Capitalã. L-am rugat sã mã lase sã-mi comand unitatea. Am ordonat sã se execute cercetarea de geniu a podului (ca sã nu fie minat) si sã dau misiunile de luptã în Capitalã, respectiv la Televiziune. Cînd comandantii de subunitãti se adunau cãtre capul coloanei din stînga, din incinta unitãtii militare de la pod, cu care vorbise dl. Nicolaescu, si din spatiul liber între unitatea de la Castelul “Elena Lupescu” si blocurile de la pod (stînga podului) s-a deschis un foc deosebit de puternic asupra coloanei regimentului cu mitralierele antiaeriene în bãtaie terestrã. De asemenea, s-a tras si cu alte categorii de armament. Pe asfalt zburau sute de gloante. Atunci, practic, i-am salvat viata d-lui Nicolaescu, împingîndu-l dupã un TAB. Eu, din reculul împingerii, am cãzut în genunchi pe asfalt. În timpul cînd se trãgea foarte puternic, 4 masini Dacia coborau de pe pod si se deplasau cãtre Ploiesti. Au intrat în acel foc ucigãtor. Am vãzut scene de cosmar, de la 3-4 metri. Masinile lovite de sute de gloante s-au oprit instantaneu. Trupurile din masini au fost, practic, ciuruite. Zeci de mitraliere grele si usoare de pe masinile de luptã ale coloanei de sub comanda mea au deschis focul în directia de unde se trãgea cãtre noi. Forta si densitatea extraordinarã a focului nostru au fãcut liniste în douã minute de la declansare. Sergiu Nicolaescu striga: ,,Dã comanda sã plecãm, am întîrziat destul!” ,,Stati sã vedem ce este cu cei din masini! Sînt multi morti, rãniti”, i-am replicat. ,,Lasã, domnule, mortii, pierdem Revolutia, sîntem asteptati!” Nu l-am ascultat. Am lãsat mortii si rãnitii în seama a 3 militieni apãruti acolo. Atunci au fost rãniti cãpitanul Adrian Stãnescu si încã un militar. Martori la tot ce-am relatat cu privire la acest incident sînt foarte multi. Exemplific pe: colonelul Nicolae Alexe , colonelul Vasile Zlat, colonelul Gheorghe Oncescu, cãpitanul magistrat Florin Olteanu, locotenent-colonelul Marin Istrate, maiorul Adrian Ioanid, maiorul Marian Buinceanu, plutonierul adjutant Nicolae Hariga, maistrul militar Vasile Ene, plutonierul adjutant Teodor Zaharia, sergentul Gheorghe Drãghici s.a. Mai mentionez cã a fost o gresealã intentionatã, chemarea unei asemenea forte ca a mea în Capitalã, mã refer la compunerea coloanei si la genul de luptã care urma sã se ducã. Luptã de stradã. A fost chematã pentru ,,lauda” domnului Nicolaescu, pentru a crea haos, spaimã si diversiune. ,,Strategii Revolutiei” au stiut ce fac. Trebuia sã mi se spunã atît: ,,Trãgãtori izolati” – nu teroristi – trag în populatie si, cu 200 de militari, plus compania de cercetare, ,,curãtam” fiecare stradã si bloc, de la Bãneasa si pînã la Televiziune si din alte locuri ,,fierbinti”. Ce sã fac cu tancurile, cu tunurile, cu mitralierele grele? Sã dãrîm blocurile în care erau oameni? Întreaga dezordine a fost bine gînditã. O regie perfectã. Diversiune si haos. Doar aveau pe cineva expert în regie… Relatez în continuare, subliniind ideile care atestã regia acelei ,,Revolutii”, mai clar spus ,,loviturã de stat”, cine a condus-o, cum au manipulat oamenii, Armata si alte forte. Oameni care si-au pãtat mîinile de sînge nevinovat, dintre care unul a fost în fruntea Statului Român, Ion Iliescu. Viata a fãcut sã lucrez în diferite domenii, chiar în cele numite ,,speciale”. Întîmplãtor, mi-am aruncat o privire si pe celebrul dosar de urmãrire informativã cu numele de cod ,,Corbii”. Cine credeti cã apãrea în dosar alãturi de generalii Serb, Militaru, Vasile Ionel, Keller Paul? Domnii Iliescu, Mazilu, Gelu Voican-Voiculescu si altii. De ce a fost chemat colonelul Gheorghe Trosca, sef de Stat Major la USLA în ’89, în fata MApN si împuscat? Pentru cã, printre altele, a instrumentat “Dosarul Corbii”. ,,Corbul” (generalul Militaru) si altii nu l-au iertat. Pãcat. Era un mare patriot. L-am cunoscut personal. Si-a slujit tara cu credintã. Oare asta sã fie soarta militarilor patrioti? Unii împuscati, altii aruncati în închisori? Iar comandanti care au tras la Timisoara, unii, iar altii, care au cãlcat în zilele de 21-22 decembrie ’89 demonstrantii cu TAB-urile, acum sînt generali cu 3 si 4 stele în fruntea Armatei Române. Era mare haos, dezordine, diversiune. Am ordonat sã se încercuiascã Televiziunea cu personal si blindate pe aliniamentul strãzilor Dorobanti, Zambaccian, Pangrati. Afarã, la interval de  2-3 minute, se auzeau împuscãturi izolate, seci, si lîngã noi mai cãdeau cîte un civil, cîte un militar. La Televiziune, în noaptea de 22/23 decembrie ’89 am avut primul soldat împuscat mortal si alti 4 militari grav rãniti. Soldatul-erou ucis se numea Costel Crap. Iar printre rãniti era soldatul Stefan Gunie, lovit de 4 gloante. Speriat cã nu sînt si eu ,,mascat” în alb, noaptea, ca dl. Sergiu Nicolaescu, m-am lipit de dumnealui si am putut fuma linistit. Eram, lîngã dumnealui, în deplinã sigurantã. Atunci cînd a introdus mîna în buzunarul de la pantaloni i-am vãzut la sold un pistol Magnum 44 (mã pricep foarte bine la arme), mare, argintiu, de toatã frumusetea. La un moment dat mi-a spus: ,,Mergem la etajul XI, la guvern, la ordine”. Am întrebat contrariat: ,,Care guvern?” ,,Vei vedea” – mi-a rãspuns, si a mormãit ceva de conducãtori. Am plecat, pentru protectie, cu 2 militari: sergentul Gheorghe Drãghici si soldatul Stefan Istrate. Eram convins cã ,,teroristii” trag intens asupra ,,revolutionarilor”, care de ore întregi dirijau si transmiteau Revolutia în direct. Credeam cã în sediul Televiziunii vom umbla tîrîs. Dar mã înselasem. Am urcat pe jos 11 etaje. În Televiziune era o liniste si o organizare desãvîrsite. Se vedea clar cã fiecare stie ce face. Nici urmã de glont tras în Televiziune, asupra Televiziunii. Se trãgea, din ce în ce mai des, însã. Dar asupra oamenilor din stradã. Oameni dintre care au murit destui cu gîndul la libertate, la democratie, pentru Revolutie, pentru dreptate. Nu trãgeau “teroristii” lui Nicolae Ceusescu, cum se anunta intens. Ei l-au pãrãsit cu totii. Trãgeau ,,revolutionarii” lui Ion Iliescu, Petre Roman, Gelu Voican-Voiculescu si altii. Trãgeau pentru victoria Revolutiei, ca Nicolae Ceausescu sã moarã cît mai repede, pentru crearea de panicã si necunoscut. Trãgeau în adevãratii revolutionari. Am ajuns la etajul XI al Televiziunii si am intrat într-o încãpere. Acolo se gãseau: domnii Ion Iliescu, Dumitru Mazilu, Petre Roman, Gelu Voican-Voiculescu, Cazimir Ionescu si alte 2-3 persoane. Era liniste si organizare perfectã. Multi intrau cu niste biletele în mînã, le arãtau celor de la masã, apoi ieseau. La un moment dat, Ion Iliescu si Gelu Voican-Voiculescu i-au spus cuiva pe un ton foarte rãstit: ,,Stai, domnule, nu dãm asta acum. Stirea asta. Nu le încãleca. O dai peste 20 de minute”. Dupã aceea, Sergiu Nicolaescu le-a spus: ,,Am venit cu comandantul de la Ploiesti. Stiti, cel de care v-am spus mai de mult. Ce facem?” Petre Roman a exclamat, ironic: ,,Hai, domnule comandant, te asteptãm de 6 ore. Cum slujesti Revolutia? Ai 5.000 de blindate si nu vrei sã ne dai si nouã?” Mazilu mi-a fãcut semn sã înaintez în fata lui. Era în centrul mesei. Pe un ton amabil, îmi ordona, practic: ,,Domnule cãpitan – plecasem tovarãse cãpitan de la Ploiesti, acum eram domn la Bucuresti –  dai o companie la Palat, o companie la Garã, o companie la MApN, o companie.” L-am întrerupt: “Sînteti domnul Mazilu, nu? V-am vãzut la televizor pînã sã plec. Nu pot dispersa fortele cum vreti dvs. Regimentul este o celulã care luptã sub comanda mea, nu am legãturi radio viabile, care  sã-mi permitã sã comand unitãti larg dispersate. Ordinul a fost sã vin cu toate fortele, aici”. M-a întrerupt, spunînd supãrat: ,,Noi te-am chemat. Dumneata ce-ai înteles? Sã comentezi? Sergiule, pe cine ai adus? Timpul trece”. Atunci i-am rãspuns: ,,Nu aveti nici dreptul si nici autoritatea sã-mi comandati. Vã rog sã-mi faceti legãtura cu generalul Gusã”. La telefon era ,,de serviciu” un cãpitan, Paul Jerbas, fost coleg cu mine în Scoala Militarã. El, am aflat ulterior, dezertase de la unitatea unde lucra (Spitalul Militar) si a venit pe post de ,,telefonist” al conducãtorilor Revolutiei, la etajul XI al Televiziunii. Pentru merite deosebite în munca de ,,telefonist”, pentru cã era pãrtas la ,,adevãr”, mai tîrziu a fost numit în functia de secretar general al viitorului guvern din primul mandat FSN. Dl. Mazilu, încurcat în zelul lui de fermitate, mi-a spus: ,,Vorbeste cu ministrul Apãrãrii, generalul Militaru”. I-am rãspuns cã generalul Militaru este în rezervã si nu are nici un fel de competente în comanda Armatei. Atunci, foarte nervos, a strigat la mine: ,,Bãi, cãpitane, nu executi ordinul guvernului? Te arestez!” Eu am arãtat de multe ori în cariera mea cã sînt un militar nedus la bisericã. Asa am procedat si atunci. Le-am ordonat celor 2 militari care erau cu mine sã introducã gloante pe teavã, am scos pistolul si am spus: ,,Care guvern, bã? Eu nu stiu de nici un guvern. Pe cine arestezi, pe mine? Fã-mi urgent legãtura cu generalul Gusã. Unde m-ati adus, d-le Sergiu? Sã fiu arestat?” Sergiu Nicolaescu mi-a sugerat cã este bine sã execut ordinele d-lui Mazilu, ale guvernului. I-am rãspuns cã eu nu execut decît ordinul sefilor mei, dar întrucît nu am legãtura cu ei, vreau sã vorbesc cu generalul Gusã, cu el aveau legãtura. Toti erau împietriti de atitudinea mea, dar mai mult de cele 2 pistoale mitralierã, atintite asupra lor. Paul Jerbas mi-a fãcut legãtura cu generalul Gusã, care m-a întrebat unde sînt si ce forte am cu mine, ordonîndu-mi sã mã duc la Otopeni, pe aeroport, sã pun ordine acolo, specificînd: ,,Vezi cã aerogara este ocupatã de teroristi, care au luat ostateci. Prea multe nu am timp sã-ti spun. Am încredere în tine, Nicolescule. Bine cã m-ai sunat, nu avem forte acolo. Blochezi pistele, nu se aterizeazã, nu se decoleazã. Pentru sigurantã, nimeni”. L-am rugat sã repete ordinul sã-l audã si Paul Jerbas si sã-l poatã comunica ,,guvernului”. M-a întrebat: ,,La care dracu’ guvern esti? Eu sînt la dracu’, la CC”. Apoi am pãrãsit încãperea, amenintîndu-i cu armele pe cei amintiti mai sus. Toti mã priveau urît, dar la nici unul n-am simtit atîta urã în privire ca la Ion Iliescu. Sergiu Nicolaescu a venit dupã mine pînã jos, unde mi-a spus, nervos: ,,M-ai fãcut de rîs! Ti-ai ratat cariera (chiar cã dupã 8 ani am ratat-o, mi-au plãtit cele de atunci). Nu pleca la Otopeni. Vei avea pierderi mari. Aici e «locul» important unde este guvernul. Rãmîi aici. Voi aranja eu totul”. ,,Vã rog sã mã lãsati în pace. Plec la Otopeni, unde am primit ordin. M-ati încurcat destul pînã acum. Ce este cu acest guvern?” ,,Sînt noua Putere, mi-a rãspuns. Dã-mi un TAB sã mã ducã pînã acasã”. ,,Nu vã mai dau nimic. Plec la Otopeni”. Si am plecat. Am dat ordinele de deplasare necesare. Relatez, în continuare, punctînd faptele si situatiile din care a reiesit cã cei care trãgeau erau chiar oamenii celor din acel ,,guvern” de la TVR. Am ajuns pe Aeroportul Otopeni, chiar în sediul Flotilei 50 Specialã, la comanda cãruia erau coloneii Tenie si Tudose. Aici am fost, pînã pe 9 februarie ’90 comandantul Fortelor de Sud ale Aeroportului Otopeni. Am avut în subordine: fortele mele, Flotila 50 Specialã, Regimentul 10 Aviatie-Transport, un batalion de tancuri din R.2.Mc. si un batalion de parasutisti de la Buzãu – Bobocu. Am ajuns pe Aeroportul Otopeni pe 23 decembrie ’89, la orele 11,00. Am organizat o apãrare circularã, pe 3 cercuri concentrice. Aici, ,,teroristii” n-au putut intra. Dar în perioada 23 decembrie 1989-1 ianuarie 1990 ne-au hãrtuit cu focuri de arme automate zi de zi, dar mai ales noaptea. Simtind pe pielea lor riposta de foc a regimentului de sub comanda mea si a fortelor din subordine s-au linistit. Aflînd apoi ,,cine sînt”, i-am lãsat sã-si care mortii, au cãrat vreo 15, si am tras fãrã somatie, fãrã milã. Veneau cu masini Dacii si trãgeau din mers, apoi fugeau cînd cercetasii mei i-au urmãrit cu blindatele speciale. În final, vãzînd ce pãtesc, încercînd sã creeze diversiuni pe Aeroportul Otopeni, s-au lãsat pãgubasi. În urma, sã zic asa, a încãierãrilor de foc avute cu ,,teroristii”, într-o zi cercetasii mei au prins unul. Era pînã în 27 decembrie ’89. L-au adus la mine. Martori sînt locotenent-colonelul Stefan Garadia, locotenent-colonelul Gheorghe Ariciu, cãpitanul Dan Jugãnaru, maiorul Marian Buinceanu, sergentul-major Mihail Olteanu, plutonierul adjutant Mihai Malanca, sergentul Gheorghe Drãghici. L-am interogat. Ne-a însirat povesti cu ,,ce stia” de mult: ,,arme de vînãtoare”, ,,Revolutie”, ,,grupuri” de oameni de bine în slujba poporului etc. Fãcea, practic, pe nebunul. L-am lovit dur si am ordonat sã fie dus în arestul Flotilei 50 Speciale. Noaptea, în jurul orelor 4,00 sergentul Drãghici m-a anuntat cã a venit un caporal de schimb de la corpul de gardã, care i-a transmis cã ,,teroristul” prins vrea sã vorbeascã cu mine (a specificat, “cu cel care l-a lovit”). Plutonierul adjutant Mihai Malanca era lîngã mine. M-am deplasat la arestul Flotilei 50 Speciale. ,,Teroristul” era foarte agitat si nervos. A spus cã vrea sã vorbeascã numai cu mine, vãzîndu-mã însotit de garda mea de corp, sergentul Gheorghe Drãghici. I-am replicat cã poate vorbi linistit, nu are de ce sã se fereascã. M-a ,,luat tare”, spunîndu-mi: ,, O sã ai mari necazuri! Vei da socotealã, eu sînt în slujba tãrii, a «oamenilor» care conduc acum aceastã tarã”. Cã o sã mã recomande cui trebuie, dacã dau dovadã de întelegere si-i voi da drumul. ,, Cui?” – l-am întrebat. Nu pãrea prost deloc, cum a vrut sã parã prima datã. Aveam în fatã un om siret si abil, inteligent. ,,Sefilor mei”, mi-a rãspuns. În caz contrar, va avea el grijã sã ,,mã aranjeze”. Atunci, foarte enervat de tupeul lui, si cã mã sculase la ora 4.00 noaptea, pentru a mã ameninta, l-am lovit cu pistolul în cap, i-am bãgat teava pistolului în gurã si i-am spus cã dacã nu-mi dezvãluie cine îi conduce, îl împusc pe loc. Drept completare am armat pistolul. I-am mai spus cã, dacã îmi mãrturiseste, îi dau drumul. Si. i-am dat drumul. Am rãmas perplex de ceea ce am auzit, efectiv m-am simtit amenintat, speriat. Am pus pe loc toate lucrurile cap la cap, începînd cu douã luni în urmã. A afirmat cã seful lui, al lor, un grup, era un inginer, nu-i mai retin numele, dar cã au sefi mari – actualii conducãtori. A pronuntat numele lui Ion Iliescu, Gelu Voican-Voiculescu, Petre Roman, Nicolae Militaru, Dumitru Mazilu. Atît a spus, si a întrebat dacã mai vreau alte lãmuriri. Devenise stãpîn pe el. Avea si de ce. M-am gîndit la ,,acel guvern”, care mi-a spus cã mã aresteazã. L-am întrebat de ce trage în oameni. A rãspuns: ,,Tragem în cine trebuie, unde trebuie, ca sã fugã sau ca sã moarã Ceausescu”. Efectiv am înghetat. Aveam de-a face cu oameni organizati, cu oameni din ,,guvern”, care îmi puteau ,,schimba” soarta oricînd. Sergentul Drãghici a auzit tot. Le-am povestit tot si plutonierului adjutant Mihai Malanca si sergentului-major  Mihail Olteanu. Malanca mi-a fost coleg de scoalã. Le-am ordonat sã nu spunã nimãnui, dacã tin la familiile lor. M-am gîndit, iar, la chemarea mea televizatã: ,,În cît timp, în caz de nevoie, ajungi în Capitalã?” Sergiu Nicolaescu. 12 grenade ofensive. Pusca cu lunetã si amortizor. Guvernul de la Televiziune. Teroristii si cine le erau sefi. Mã numeau ministrul Apãrãrii. ,,El e comandantul de care v-am spus. L-am adus” – ,,Dacã  îmi dai drumul, am eu grijã, vorbesc cu sefii mei”. Am înteles în ce ,,joc” intrasem. Cãrui ,,joc” îi fusesem instrument greu. Mã temeam pentru familia mea. Familie care acum suferã de foame. În perioada 28 decembrie – 30 decembrie ’89 militarii cercetasi ai actualului maior Dan Jugãnaru au executat foc, cu mitralierele de pe TAB-ul de cercetare, asupra unei cãrute cu 3 indivizi în ea, care nu s-au supus somatiilor. Se îndrepta cãtre pãdurea situatã la sud de localitatea Otopeni. Unul dintre ei a fost rãnit, nu grav, în zona abdomenului, iar unul din cai a fost împuscat mortal. În cãrutã erau 2 lãzi cu munitie pentru pistol-mitralierã calibru 7,62 mm. I-am interogat la fel de ,,elegant”, pe rînd, pe toti trei. Stiam acum cu cine am de-a face, ai cui oameni sînt. Eram curios ce-mi vor spune. Dacã voi afla aceleasi date, sau alte informatii. Doi n-au scos o vorbã, celui de-al treilea, celui rãnit, i-am spus: ,,Dacã nu spui adevãrul legat de ce te-am întrebat, te las într-un transportor si te tin acolo pînã se scurge tot sîngele din tine. Se meritã?” Am si dat un ordin, în acest sens, plutonierului adjutant Niculae Hariga. În final, a spus: guvern, democratie, Mazilu, Gelu Voican, Iliescu si încã 3 persoane necunoscute. Cei de lîngã mine au înmãrmurit. Maiorul Dan Jugãnaru, maiorul Marian Buinceanu, plutonierul adjutant Niculae Hariga. Le-am spus cã, dacã tin la familiile lor, sã tacã. Si cã eu stiam, de cînd am fost chemat prin apelul lansat de Televiziune, si sã aibã încredere în mine, cã totul va fi bine. De capturarea celor 3 au aflat si coloneii Tenie si Tudose, cei care comandau Flotila 50 Specialã. Le-am comunicat cã a fost vorba de o confuzie, cã erau revolutionari. Le-am dat drumul. Mai exact, au fost însotiti de militari de la Flotila 50 Specialã la Parchetul Militar Bucuresti. Am înteles, apoi, cã nu au fost luati în evidentã si cã li  s-a dat drumul, din. lipsã de probe. Întelesesem, încã o datã, foarte clar, cine erau teroristii. Nu am mai luat prizonieri. Am dat ordin tuturor unitãtilor din esalonul 5 si patrulelor de cercetare mobilã în acest sens. Îmi era rusine. Mã simteam pãtat de sînge, murdar, pãrtas la crimã. Pentru un militar, este un sentiment groaznic, înjositor. Ca o revoltã, am ordonat sã se tragã fãrã somatie. Ce mi-a fãcut Ion Iliescu? Dupã ce l-am amenintat cã, dacã nu mã reactiveazã, fac scandal, ,,va iesi scandal mare”, m-a arestat. De teamã sã nu spun cuiva ce am scris aici. Cum ar fi sã apar lîngã dl. Cosmin Gusã si sã sustin cu probe, date, martori, logicã, afirmatiile dumnealui, cã Iliescu este o persoanã santajabilã, tinînd cont de cele întîmplate în decembrie ’89? Ce-ar spune, cum ar reactiona, nu Poporul, ci numai urmasii mortilor ,,Revolutiei”? Ce-ar spune mutilatii si rãnitii “Revolutiei”? Ca recompensã a serviciilor aduse, am fost arestat. Ceream prea mult. Pensia militarã dupã 30 de ani de armatã si 10 ani de comandant. Îmi dispãruse ,,cheful” de Revolutie. Trãiam drama celui ajuns complice la crimã fãrã voia lui, nevinovat. Multumesc lui Dumnezeu cã nu am iesit din cazarmã pînã în 22 decembrie ’89 si cã militarii mei nu au tras decît în  ,,teroristi”, nu în oameni sau revolutionari nevinovati. De aceea am ordonat sã se tragã puternic, fãrã milã. Dupã cum am mai relatat ,,i-am lãsat” sã-si care vreo 15 morti si rãniti. Am auzit de la unul dintre ei: ,,Ãsta care apãrã Aeroportul e nebun. Sã fugim. Nu stie «chestia»”. A fost ultima lui vorbã. Sînt un trãgãtor de elitã, recunoscut, renumit. Tot din ,,indicatii” am rãmas pe Aeroport, în misiune, în rezerva FSN-ului pînã pe 9 februarie 1990. Prima unitate chematã prin intermediul Televiziunii. Ultima retrasã în cazarmã. De ce? Mã considerau comandant în slujba lor. S-au convins cã sînt profesionist. S-au ,,convins” si tãrãnistii, si liberalii pe timpul mineriadelor. Am fost catalogat, dar, atentie! –  ,,Comandant în anturajul lui Iliescu”. Si, în 1997, m-au debarcat. A fost o loviturã usoarã (?) Cei pe care i-am servit, în ianuarie 2003 m-au arestat. În slujba cui am fost eu? A Poporului, a Revolutiei? Nu, a criminalilor! Ce puteam sã le spun eu mamelor soldatilor mei morti si rãniti? Celor care au îndurat frig, foame, gloante. Cã au fost unelte? Nu. Le-am spus cã au fost eroi. Si, dupã cum s-au comportat, au fost adevãrati eroi. Toti soldatii participanti la Revolutie au fost avansati la gradul de sergent. Atît am putut face pentru ei. Rãnitii mei n-au primit nici o diplomã. Au primit altii. Au primit chiar si ,,teroristii”. Multe onoruri si certificate. Eu am avut cel putin tãria sã refuz, tot. Eram scîrbit. Militarii mei au fost eroi. Eu am fost unealta. Nu stiau, nu stiam cã nu mai departe de 19 februarie 1990 uneltele bune, credincioase, vor fi din nou puse la lucru. De data aceasta de un guvern oficial, de o conducere care, atunci cînd era la strîmtoare, spunea: ,,Sã vinã comandantul de la Ploiesti cu trupele”. Si asa multi în Ploiesti îmi spuneau în spate ,,Nea Nelu Cotrocelu”. De ce mã chemau pe mine la orice eveniment? Nu erau destule unitãti în Capitalã? Ba da, dar eu eram al lor, al lui Sergiu Nicolaescu, unealta bunã, puternicã, credincioasã. Nu aveam ce face. Eu eram militar. Executam ordine. S-a tot vorbit de teroristi, gloante speciale. Da, au fost teroristii lor si au fost si gloante speciale. Eu am avut douã. Cu o zi înainte ca dl. Sergiu Nicolaescu sã vinã pe Aeroport cu o delegatie francezã, dupã 1 ianuarie 1990, sã se laude ce unitate puternicã a adus dumnealui personal pentru victoria Revolutiei, colonelul Vasile Zlat mi-a adus douã gloante speciale. Eu mã pricep foarte bine la armament si munitie. Nu mai vãzusem în viata mea asa ceva. Într-o noapte, un terorist, cred cã de aceastã datã adevãrat, s-a ,,distrat” trãgînd într-o barã de fier de grosimea bratului. 7 gloante pe linie verticalã. Bara se gãsea la 30 cm de capul maiorului Gheorghe Argeseanu. L-a iertat? Le era fricã de tancurile mele?… Am fotografiat aceastã barã. Am fãcut foarte multe alte fotografii. Gloantele erau: 
– unul calibru 12 mm, mai lung;
– celãlalt de 14 mm, mai gros si mai scurt;
– nu aveau cãmasã de alamã;
– nu aveau urme de ghinturi;
(concluzia: trase de armã cu teavã de mare calibru).
– foarte grele;
– culoare brunã;
– aveau santuri fine, perpendiculare, erau neobisnuite.
I le-am arãtat lui Sergiu Nicolaescu. Cînd le-a vãzut, a tresãrit si a întrebat: ,,De unde le ai?” I-am rãspuns. ,,Da? Dã-mi-le mie, stii cã sînt colectionar!” ,,D-le Sergiu, nu vi le pot da. Le voi tine ca amintire, sînt trofee de rãzboi” – am spus, în glumã. Cu el era si un cameraman din Studioul Armatei. Am lãsat sã filmeze gloantele, puse pe statia ,,Motorola” din palma mea. Nu am acceptat sã-mi filmeze fata (ca protectie). Filmul se gãseste în arhivã la Studioul MApN. Domnul Sergiu a insistat. L-am refuzat. Dar tot a cîstigat. E un victorios. A informat unde trebuia. ,,Nicolescu are douã gloante. Nu avem nevoie de probe”. Dupã douã zile am fost chemat la MApN, din ordinul ministrului Militaru. Mi s-a transmis ordinul sã le iau, ca sã vadã si dl. ministru gloantele. Mi-am luat mãsuri de protectie. M-am deplasat cu 7 masini blindate speciale, conduse de maiorul Adrian Ioanid. I-am ordonat clar. Îmi era teamã. Mã gîndem la colonelul Trosca si la generalul Militaru. Era un ofiter cu totul special. ,,Adriane, dacã nu vin în douã ore, mã cauti. Dacã nu mã gãsesti, dãrîmi cu rachetele MApN si incendiezi tot”. A rãspuns cum îl stiam: ,,Am înteles”. Am fost condus la ministrul Militaru în birou. 
Cu el mai era si seful meu direct, generalul Paul Keller, chemat asa, peste noapte, din rezervã si numit comandantul ,,Diviziei 57 Blindate”. El fusese trecut în rezervã, pe linie moartã, de Ceausescu în 1984. Dintr-o datã, devine foarte capabil si este numit comandantul uneia din cele douã Divizii de blindate operative din România. Era frate de suferintã cu generalul Militaru, în “Dosarul Corbii”. Am intrat în birou. M-au invitat sã iau loc. Ministrul Militaru mi-a spus: ,,Pentru merite deosebite si un spirit de sacrificiu de adevãrat militar, ne-am gîndit sã te trimitem la un curs în Rusia. Ce zici?” Ei amîndoi erau legati sufleteste de Rusia. Fãcuserã ambii Academia Militarã “Frunze”. Am motivat cã nu pot, cã am o situatie familialã mai grea (nu minteam, mama a decedat în ’93), am multumit si am întrebat dacã mai au ceva sã-mi ordone. M-au luat pe departe. Militaru m-a întrebat care mai este situatia pe Aeroportul Otopeni, afirmînd: ,,Bine cã te-am trimis pe tine acolo”. N-am avut timp sã rãspund nimic. Keller m-a întrebat, direct: ,,Ai adus gloantele?” Am rãspuns cã da. Mi le-a cerut sã le vadã. Am scos gloantele si le-a luat. Le-a arãtat generalului Militaru. Acesta le-a privit scurt, apoi i-a fãcut un semn. Keller  mi-a spus: ,,Domnule maior, se confiscã. Trebuie sã le dãm la expertizã”. Am insistat sã mi le dea, dar m-au refuzat ferm. Apoi mi-au comunicat cã sînt liber. Scopul chemãrii mele era confiscarea gloantelor. Sergiu Nicolaescu îi informase cã le am. Si au fost confiscate. Am plecat usurat, ca dintr-o cuscã de lupi. Doresc sã mai mentionez, încã o datã, numele celor care au auzit cele declarate de cei doi ,,teroristi”, care au afirmat în slujba cui sînt: sergentul Gheorghe Drãghici; sergentul-major Mihail Olteanu; maiorul Adrian Ioanid; maiorul Dan Jugãnaru; maiorul Marian Buinceanu; maiorul Ionel Stan; plutonierul adjutant Mihai Malanca; plutonierul adjutant Niculae Hariga. Toti sînt în viatã si stiu unde pot fi contactati. Relatez, în continuare: pe 19 februarie 1990 am primit ordin sã mã deplasez cu aproximativ 600 de militari, transportoare blindate, autocamioane, pentru a apãra de demonstrantii rãi, ,,turbulenti”, suna în ordin, Palatul Victoria. Erau miscãrile de stradã cunoscute, din februarie 1990. Ordinul primit, munitia, m-au lãsat perplex. Mai tîrziu, seara, cînd au venit minerii, am fãcut legãtura. Ordinul suna clar: toti militarii sã aibã asupra lor munitie de manevrã. Eu, credincios principiului ,,paza bunã trece primejdia rea” si avînd experienta Revolutiei, am ordonat: ,,Toti ofiterii, în numãr de 40 si un numãr de 200 de militari de ciclul II, sã ia munitie de rãzboi. Militarii de ciclul I, în numãr de 300, munitie de manevrã”. A doua oarã cînd încãlcam ordine transmise de civili Armatei, ordine care se voiau pasnice. Aici vreau sã sugerez, sã scot în evidentã, dacã e nevoie, încã o datã, chemarea minerilor de cãtre presedintele Ion Iliescu. Dupã incidentele din timpul zilei de 19 februarie 1990, seara au venit minerii. Erau impresionanti ca numãr, murdari, beti, cum se stie, dar eu am stat la un metru de ei si i-am oprit. Le-am stat în fatã cu militarii dispusi pe 3 centuri. Cîte 200 de militari pe fiecare. TAB-urile erau dispuse unul în altul, pe lîngã treptele de la Palatul Victoria. S-a vãzut si la televizor. Cînd s-au apropiat minerii, i-am somat prin portavoce sã se opreascã, altfel ordon foc în plin. Au înaintat, iar cei din fata mea au replicat: ,,Cu ce? Aveti doar gloante de manevrã”. Atunci am înteles de ce ne-au trimis cu gloante de manevrã. Am ordonat primului rînd de militari, cel din fata minerilor (ciclul II si ofiteri) sã arunce din încãrcãtoare, prin manevrarea închizãtoarelor de la arme, cîte 6-7 gloante pe caldarîm. La vederea gloantelor de rãzboi, au întepenit toti, inclusiv cei beti. I-am întrebat: ,,Ce vreti, cine v-a chemat?” Unul mai tînãr (era bãut) nu s-a putut abtine si a rostit: ,,Cum cine? Iliescu”. A fost lovit peste fatã de un miner mai în vîrstã, care a spus: ,,Nu ne-a chemat nimeni. Am venit noi sã facem ordine, sã ne facem dreptate. Vrem sã vorbim cu dl. Iliescu”. I-am oprit. M-am deplasat în interiorul Palatului Victoria si am anuntat ofiterii care asigurau paza lui Ion Iliescu si Petre Roman cã minerii vor sã vorbeascã cu ei. Au urmat evenimentele cunoscute. Noaptea, la orele 2,00, am primit ordin sã dau de mîncare la mineri, iaurt si pîine. Era grija presedintelui pentru minerii demonstranti, care au fãcut ce au fãcut în Capitalã. Stim cu totii ce. La fel, pe 13 iunie 1990. Mi s-a comunicat cã sînt chemat din ordinul expres al presedintelui Iliescu. ,,Esti omul lor, nea Ioane” mi-a spus, în glumã, generalul Mircea Muresan, comandantul meu de atunci. Acum este general de armatã, în fruntea Armatei Române. În acele evenimente am pus ordine la Televiziune în 20 de minute. Am retinut 2 mineri, dupã 2 zile, care au spus cã au venit în control la Televiziune. Interogîndu-i, în duba de Stat Major a comandantului, mai militãreste, au afirmat cã au fost chemati de dl. Iliescu, sã se termine odatã cu miscãrile de stradã. Martori au fost maiorul Ionel Stan, maiorul Sandu Panait, sergentul-major Mihail Olteanu, sergentul Vasile Dragomir, plutonier adjutant Mihail Malanca, locotenent-colonelul Stefan Gavadia. Dupã toate cele fãcute pentru Revolutie si mineriade, am început procesul de modernizare a Armatei Române ca pregãtire, mod de pregãtire. M-am angajat pe 6 martie 1990 în Sala Parlamentului cã, dupã o conceptie proprie, prezint în 8 luni o unitate model, modernã. Am reusit. Acest concept a fost denumit ,,Experimentul colonelului Nicolescu”. În 1992 s-a afirmat pe postul national TVR 1, cu referire la Marea Unitate comandatã de mine: ,,România dispune de unitãti la standarde occidentale”. Pentru merite deosebite la Revolutie am fost avansat la gradul de maior, grad ce trebuia sã-l primesc în august 1989, cînd nu s-au avansat ofiterii superiori. Pentru merite deosebite si contributii personale remarcabile ,,la îmbunãtãtirea instructiei în trupele de uscat” am fost avansat, la exceptional, la gradele de locotenent-colonel si colonel. Am fost apreciat de mass-media ca ,,o figurã de legendã a Armatei Române”. Am avut o contributie importantã pentru ei în Revolutie. Am participat la instaurarea ordinii de drept în România dupã decembrie ’89. Eu am stiut si stiu foarte multe despre Revolutie. (Multe date, amãnunte exacte cu privire la cele relatate, le voi pune la dispozitie cînd va fi nevoie). Am raportat împrejurãrile în care “legenda Nicolescu, comandant, simbol al Revolutiei”, cum am fost denumit – a ajuns în Penitenciarul Rahova. D-le presedinte, am fost considerat unul dintre cei mai buni trãgãtori din Europa. De exceptie, de elitã. Am dovezi. Nu mã egaleazã nici unul din Trupele Speciale, Brigada Antitero, SPP. Am casete care aratã acest fapt. M-am pregãtit 28 de ani. Am tras 2 vagoane de munitie. Pot demonstra oricînd, poate vã pot fi de folos dvs. sau ministrului Apãrãrii. Acum mã simt, într-un fel, usurat. Am raportat singurului om în care am încredere ce aveam pe suflet. Vã rog sã faceti dreptate, sînt convins cã veti face.  
D-le presedinte, mi se refuzã dreptul la pensie. Vã rog sã vã gînditi la familia mea, serviciu nu am, pensie nu. Asta merit eu? Eu sînt coruptul tãrii, cu 220 de dolari? Vã rog sã mã ajutati si poate mã puteti primi într-o audientã.
Cu deosebitã onoare si multumiri,

Colonel (r) Ion Nicolescu, 
fost comandant al Brigãzii 7 Mc. Grivita

 

http://www.scritub.com/diverse/Memoriul-colonelului-r-Ion-Nic12223247.php

 

==

Ce regiza Sergiu Nicolaescu la revolutie (11)

 

Ce regiza Sergiu Nicolaescu la revoluţie (11)

Replică la memoriul colonelului (r.) Ion Nicolescu

În 26 ianuarie a.c., a doua zi după ce am publicat episodul 10, cu precizările rezultate din convorbirea telefonică avută cu d-l colonel (r.) Ion Nicolescu, am primit de la camarazii din reţeaua de corespondenţă pe e-mail textul de mai jos, al d-lui colonel (r.) Remus Macovei, pe care-l dau publicităţii cu acordul domniei sale.

Colonel (r.) Remus Macovei

În ultima vreme circulă pe internet „Memoriul trimis de col. (r.) Ion Nicolescu preşedintelui României, Traian Băsescu“. Materialul respectiv îşi propune să dovedească faptul că acest ofiţer a fost condamnat pe nedrept pentru corupţie, el fiind, de fapt, o victimă a faptului că ar fi fost dispus să prezinte opiniei publice unele secrete bine păzite despre evenimentele din decembrie 1989. În cele ce urmează îmi voi exprima un punct de vedere bazat pe studierea unor mărturii apărute în mass media şi în diferite lucrări:

–        Gabriel Burlacu – „De la glorie, la penitenciar“, Jurnalul Naţional, joi, 11 martie 2004;

–        Andreea Caşcaval, Valentin Zaschievici – „Misterul diversiunii de la Otopeni“, Jurnalul naţional, luni, 31 mai 2004;

–        Andreea Caşcaval, Valentin Zaschievici – „Otopeni, cum a fost evitat doilea măcel“, Jurnalul Naţional, marţi, 1 iunie 2004;

–        Valentin Zaschievici – „Trimis la puşcărie pentru chiolhanurile generalilor“, Jurnalul Naţional, miercuri, 2 iunie 2004;

–        xxx – „Dezvăluiri incendiare despre evenimentele din decembrie 1989“, România Mare, 24 iunie 2005; Memoriul in Romania Mare;

–        Adrian Cârlescu – „Ce regiza Sergiu Nicolaescu la Revoluţie“, Atac de Constanţa, 13-14.01.2011;

–        xxx – „Care revoluţie? Memoriul colonelului în rezervă Ion Nicolescu către Traian Băsescu“,Cotidianul, 19 ianuarie 2013;

–        Cristian Delcea, Mihai Voinea – „Cum a pregătit Sergiu Nicolaescu Revoluţia din decembrie 1989“, Adevărul, 3 ianuarie 2013;

–        Cristian Delcea, Laurenţiu Ungureanu – „Sergiu Nicolaescu duce misterele Revoluţiei pe lumea cealaltă. Decembrie 1989 un film de aventuri“, Adevărul, 3 ianuarie 2013;

–        Sergiu Nicolaescu, Un senator acuză, București ,1996 (a 2-a ediție în 1998)

–        Sergiu Nicolaescu, Sergiu Nicolaescu acuză, București, 1998 (ediția a 2-a a cărții Un senator acuză);

–        Sergiu Nicolaescu, Cartea revoluției române decembrie ’89, Editura Ion Cristoiu, Bucureşti, 1999;

–        Sergiu Nicolaescu, Lupta pentru Putere. Decembrie ’89, Editura All, Bucureşti, 2005;

–        Alex Mihai Stoenescu, Interviuri despere revoluţie, Editura Rao, Bucureşti, 2004.

  1. A.Colonelul Ion Nicolescu nu este o victimă a înscenărilor judiciare

În anul 1997, ministrul  Apărării Naţionale a solicitat executarea cercetării penale a col. (r.) Ion Nicolescu, a mr. Ion Nechifor şi plt. Sorin Anghilescu, toţi din Brigada 7 Mecanizată „Griviţa”, pentru abuz în serviciu, trafic de influenţă, luare de mită, primire de foloase necuvenite, fals şi uz de fals, subminarea capacităţii de luptă a unităţii. Faptele imputate  constau în:

–          Sustragerea şi vinderea bărcilor de asalt de la subunitatea de geniu, unor pescari sau amatori de plimbări motorizate pe lacul Snagov, două dintre aceste bărci fiind găsite în custodie la S.C. Flamingo S.r.l. Snagov;

–          Încasarea unor importante sume de bani pentru învoirea în mod nejustificat şi pe timp nelimitat a unor militari în termen, care ,deşi figurau ca fiind în unitate, aceştia erau angajaţi la diferite firme.

În ianuarie 2003, col. (r.) Ion Nicolescu a fost arestat preventiv de procurorii P.N.A., sub acuzaţia de luare de mită şi trafic de influenţă. Procurorii au reţinut că, în anul 1996, ofiţerul a primit 7.000 dolari şi bunuri în valoare de 4.000 dolari, în schimbul cărora a permis unor militari să părăsească unitatea şi să plece în străinătate unde aveau de rezolvat afaceri personale. Despre aceste acuze colonelul Ion Nicolescu nu face nici o referire în memoriul adresat preşedintelui României.

Col. (r.) Ion Nicolescu arată, în interviurile acordate diferitelor cotidiane şi în memoriu amintit, că, pentru a acoperi cheltuielile de protocol, a fost nevoit să aprobe luarea a 200 dolari de la doi militari în termen, că şi-a vândut colecţia personală de săbii şi că a fost obligat să ceară în repetate rânduri de la 60-70 de cadre din unitate diverse sume de bani. Acesta arată că, probabil, şi „alte unităţi au trecut prin asemenea greutăţi“. Din păcate, trebuie să îl contrazic.

Între anii 1990-1994, unitatea pe care am comandat-o a fost unitatea de protocol a Marinei Militare. În acest interval, unitatea a fost vizitată de foarte multe delegaţii străine, unele  la cel mai înalt nivel – miniştri ai Apărării sau şefi ai Statelor Majore. De fiecare dată protocolul/masa festivă s-a desfăşurat numai în unitate sau poligoanele unde am prezentat diferite exerciţii demonstrative. Niciodată nu am asigurat mese cu 21 feluri, niciodată nu am organizat astfel de mese la restaurante, crame sau în staţiuni. La terminarea vizitelor, cei care însoţeau aceste delegaţii asigurau decontarea cheltuielilor. Rareori, cînd cheltuielile făcute depăşeau suma decontată, eu şi locţiitorii mei, 4-5 persoane, suportam această diferenţă, fără ca acest fapt să afecteze siguranţa financiară a familiilor noastre. Parte din produse – carnea, brânza, legumele şi fructele – erau asigurate cu forme legale din GAZ-ul unităţii. În aceste condiţii, nimeni din unitatea pe care am comandat-o nu a ajuns în puşcărie pentru „chiolhanurile generalilor“.

  1. Relaţia Sergiu Nicolaescu-Ion Nicolescu ascunde multe necunoscute

În aprecierea corectă a relaţiei Sergiu Nicolaescu-Ion Nicolescu consider că trebuie să pornim de la legătura celor doi cu Securitatea.

Generalul de brigadă în rezervă al S.R.I. Aurel Rogojan, fost şef de cabinet al ultimului şef al Securităţii, Iulian Vlad, susţine că generalul Nicolae Budişteanu, fost anchetator al luptătorilor din munţi şi şef al Direcției a III-a a Securităţii Statului, ulterior comandant al Şcolii Militare de Ofiţeri Activi nr. 1 a Consiliului Securităţii Statului (Şcoala de la Băneasa a Securităţii) şi comandant al Şcolii D.I.E. de la Brăneşti, i-ar fi mărturisit că Sergiu Nicolaescu era integrat într-un program ce viza „strategia comunicării publice a nou înfiinţatului Consiliu al Securităţii Statului“.

La rândul său, cpt. Ion Nicolescu, după absolvirea Academiei Militare, a fost încadrat ofiţer în Direcţia Securităţii Statului (D.S.S.). După terminarea cursului de comandă la Centrul de Perfecţionare a Cadrelor de Securitate de la Grădiştea, a fost numit de generalul Nicolae Pleşiţă înlocuitor al comandantului pentru ordine şi disciplină. Apoi, a fost numit locţiitor şef birou în Direcţia a IV, Serviciul 6 Contraspionaj. La cerere, Tudor Postelnicu i-a aprobat să se întoarcă la Armată. Nu cunosc ca în Armata Română, înainte de 1989, să mai fie existat un astfel de caz, în care un ofiţer de la D.S.S., să ia comanda unui regiment mecanizat. Este un caz atipic, chiar şi pentru vremurile respective. Este adevărat că a mai existat un ofiţer din Direcţia a V-a a D.S.S., lt.-col. Aurel Dragomir, care a fost numit la comanda Şcolii Militare de Ofiţeri activi din Sibiu, care, în decembrie 1989, a demonstrat din plin care sunt consecinţele iresponsabilităţii celor care numesc în funcţii militare deosebit de importante persoane incompetente şi iresponsabile.

Este foarte probabil că în alegerea atragerii cpt. Ion Nicolescu la acţiuni împotriva regimului ceauşist, pe lîngă calităţile de „militar adevărat“, să fi contat şi acest argument. Nu putem fi atât de naivi să credem că Sergiu Nicolaescu nu i-a studiat în amănunt cariera viitorului său „prieten“. De asemenea, Sergiu Nicolaescu a lucrat, pe timpul realizării filmelor sale istorice, cu foarte mulţi alţi comandanţi. Dintre toţi, cel ales a fost absolut întâmplător cpt. Ion Nicolescu. Col. Ion Nicolescu recunoaşte, în „Memoriul înaintat preşedintelui României“ că, în repetate rânduri, a organizat pentru Sergiu Nicolaescu şi apropiaţi ai săi nişte „trageri“ în poligonul unităţii. Din păcate, nu precizează periodicitatea desfăşurării unor astfel de antrenamente, identitatea persoanelor participante şi categoriile de armament cu care s-au executat. Dacă printre civilii care s-au antrenat atunci sunt şi cascadori, atunci Sergiu Nicolaescu ar fi trebuit să explice cum de a avut intuiţia să îi antreneze pe aceşti oameni, care, cel puţin după 22 decembrie, au jucat un rol important în apărarea cu arma în mână a  revoluţiei. Sunt convins că nici un comandant de regiment din Armata Română, în etapa respectivă,  nu şi-ar fi permis să organizeze trageri în poligoanele unităţilor militare pentru civili. S-ar fi confruntat cu cel puţin două probleme: asigurarea şi justificarea muniţiei prin O.Z.U. [ordin de zi pe unitate – n.red.] şi înşelarea vigilenţei C.I.-stului unităţii, care avea, în mod deosebit, în vedere aspectele legate de siguranţa armamentului şi muniţiei.

O problemă neclară o reprezintă situaţia armelor aparţinând lui Sergiu Nicolaescu, care au fost reglate în unitatea comandată de cpt. Ion Nicolescu. În interviul acordat Jurnalului Naţional, în ziua de 10 decembrie 2004, Sergiu Nicolaescu face o afirmaţii şocantă: ar fi ţinut armele ascunse în această unitate. Despre provenienţa armelor, Sergiu Nicolaescu oferă detalii foarte confuze. Puşca ar fi fost primită cadou din Germania (Jurnalul Naţional, vineri, 10 decembrie 2004) sau cumpărată din Franţa în anul 1970 (Adevărul, 3 ianuarie 2013), iar pistolul ar fi fost cumpărat din Finlanda în 1974 (Adevărul, 3 ianuarie 2013). Într-o altă variantă, la începutul lunii decembrie 1989, aflându-se în R.F.G., dar intuind că, în proxima etapă, „va fi nevoie de arme“, Sergiu Nicolaescu, prin domnul Marian Găman, viitorul său şef de cabinet parlamentar, trimite căpitanului Ion Nicolescu două arme spre a fi reglate: o puşcă cu amortizor şi lunetă şi un pistol Browning, ambele de calibrul 22 mm. Aceasta este versiunea regizorului. În toate declaraţiile sale, col. Ion Nicolescu vorbeşte doar despre o puşcă semiautomată cu amortizor, calibrul 5,6 mm, care avea un încărcător de 16 cartuşe. A reglat această armă, probabil şi pe cealaltă. Despre muniţia necesară reglării armei/armelor nimeni nu spune nimic. Cel mai probabil ea a fost asigurată tot de Sergiu Nicolaescu, pentru că în unitatea  lui Ion Nicolescu nu exista cu siguranţă acest tip de muniţie. Problema surprinzătoare este din nou lipsa de vigilenţă a C.I.-istului.

Ceea ce s-a întâmplat cu aceste arme este o mare enigmă. Col. Ion Nicolescu declară în memoriu că a predat puşca în data de 10-11 decembrie lui Marian Găman. Sergiu Nicolaescu are o altă variantă. În ziua de 21 decembrie, la părăsirea unităţii din Ploieşti, „un militar îi aduce puşca învelită într-o prelată militară“ (Jurnalul Naţional, vineri, 10 decembrie 2004). Într-o  altă declaraţie, Sergiu Nicolaescu arată că, după ce a plecat de la Ploieşti, „m-am oprit acasă, am lăsat armele la un vecin“ (Adevărul, 3 ianuarie 2013). Ceea ce s-a întâmplat ulterior cu aceste arme, regizorul nu mai face nici o precizare. În plus, în noaptea de 22/23 decembrie, Sergiu Nicolaescu purta asupra sa, conform mărturiei lui Ion Nicolaescu, un pistol Magnum 44. Îndrăznesc să apreciez că Sergiu Nicolaescu, conform acestor declaraţii, era posesorul unui adevărat arsenal şi sesizez un aspect interesant: procurorii militari care au anchetat crimele din decembrie 1989, deşi au constatat că o mare parte dintre victime fuseseră produse de arme care nu erau în dotarea Armatei Române, nu au avut măcar curiozitatea să verifice ce s-a întâmplat cu armele lui Sergiu Nicolaescu .

O altă enigmă o reprezintă problema grenadelor  pe care cpt. Ion Nicolescu le pune la dispoziţia lui Sergiu Nicolaescu. În dimineaţa zilei de 21 decembrie, în jurul orei 11.00, Sergiu Nicolaescu, însoţit de Vladimir Găitan, „ambii îmbrăcaţi în combinezoane negre“, în biroul comandantului, solicită să-i fie puse la dispoziţie 2 lăzi de grenade ofensive. Ion Nicolescu ordonă unui subordonat să îi aducă 12 grenade ofensive, într-un loc mai izolat din apropierea unităţii. După ce le primeşte, declară că le-a  pus în „portbagajul lui Vladimir Găitan“. Referitor la acest aspect, Sergiu Nicolaescu prezintă mai multe variante. Atunci când i-a fost adusă puşca învelită în prelată, a primit şi „o grenadă  de exerciţiu şi o petardă militară“ (Jurnalul Naţional, vineri, 10 decembrie 2004). În interviul din Adevărul, acordat în ziua de 3 ianuarie 2013, recunoaşte că a primit „cîteva grenade ofensive“. Despre modul de întrebuinţare a acestor grenade Sergiu Nicolaescu ne oferă, de asemenea, mai multe variante. Într-o primă variantă declară că a umblat toată ziua de 21 decembrie 1989 „cu grenadele în buzunar“, dar nu le-a folosit (vezi interviul cu Alex Mihai Stoenescu). În acest caz regizorul ar fi trebuit să ne spună ce s-a întâmplat cu grenadele, dacă, eventual,  le-a predat cuiva şi când. În a două variantă, care pare ştiinţifico-fantastică, regizorul pretinde  că „evident, am folosit grenadele“ la spargerea mitingului din Piaţa Palatului (Adevărul, 3 ianuarie 2013). Orice militar ştie că utilizarea uneia sau a mai multor grenade ofensive într-o aglomeraţie de oameni, cum a fost atunci la ultimul miting al lui Ceauşescu, ar fi însemnat zeci de morţi şi răniţi. Este posibil ca grenadele ofensive să fi fost, de fapt, petarde, dar atunci are o mare problemă de credibilitate Ion Nicolescu, care  se pretinde un specialist în arme şi muniţii.

În toate relatările sale, Sergiu Nicolaescu povesteşte că, în dimineaţa zilei de 21 decembrie 1989, ar fi solicitat cpt. Ion Nicolaescu mai multe blindate/Tab-uri, cu care să se deplaseze în Piaţa Palatului şi să deschidă focul asupra balconului C.C., dar nu a primit nici un răspuns din cauza C.I.-stului, care, în sfârşit, şi-a făcut simţită prezenţa. Col. Ion Nicolescu nu aminteşte niciodată un astfel de episod.

O ultimă problemă care ar mai fi de lămurit este momentul când Sergiu Nicolaescu îi promite cpt. Ion Nicolescu că îl va numi ministru al Apărării Naţionale. Acesta relatează că, în dimineaţa de 21 decembrie, l-ar fi întrebat pe prietenul său: „Domnule căpitan, vrei să ajungi ministru?“ Col. Ion Nicolescu nu recunoaşte acest lucru, dar arată că, la întâlnirea de la Buftea, din 14 decembrie 1989, regizorul i-ar fi spus: „Am vorbit eu, vei avea un rol foarte important. Poţi ajunge mare“. De asemenea, pe timpul apropierii de Bucureşti, în noaptea de 22/23 decembrie 1989, regizorul îi reproşează, în repetate rânduri, că din cauză că a întârziat, a ratat şansa de a deveni ministru. 

 C. Faptele de arme ale căpitanului Ion Nicolescu în Bucureşti

În seara de 22 decembrie 1989 a început aventura militară a căpitanului Ion Nicolescu. După ce nu a răspuns cererilor civililor de la televiziune, la ora 20.00, a primit următorul ordin de la comandantul Diviziei 57 Tancuri, col. Tiberiu Costache: „Am primit ordine superioare să pleci în Bucureşti, cu jumătate din forţe la Televiziune, jumătate la M.Ap.N. Sunt terorişti. Mor oameni. Se trage, vezi ce faci. Ţinem legătura“. Dacă ceea ce prezintă col. Ion Nicolescu este adevărat, col. Tiberiu Costache poartă o mare parte din răspunderea pentru modul cum a acţionat această impresionantă forţă militară.

Conform declaraţiei col. Ion Nicolescu, deplasarea spre Bucureşti s-a făcut cu „214 cadre şi 1.400 militari în termen, cu tancuri, tunuri, TAB-uri, autocamioane“. În raportul Comisiei senatoriale privind acţiunile desfăşurate în revoluţia din decembrie 1989, vol. I, pag. 261, efectivele cu care s-a prezentat unitatea comandată de cpt. Ion Nicolaescu la Televiziune au fost doar de: „57 ofiţeri, 8 maiştri militari, 46 subofiţeri, 615 soldaţi, cu 26 mijloace de transport. Este cert că cineva se înşeală, nu este posibil ca unitatea să-şi fi pierdut peste jumătate din efective pe drum.

La Săftica este întâmpinat de col. Niculae Niţu, de la Miliţia Capitalei, care îi transmite un bileţel cu un ordin transmis telefonic: „Vă prezentaţi la Băneasa, la generalul Mocanu, comandantul Apărării A.A. a teritoriului (C.A.T.)“. Nu se ştie cine a emis acest ordin. La 30 de minute după reluarea deplasării, se întâlneşte cu Sergiu Nicolaescu, care îi transmite: „De acum, execuţi ordinele mele. Am împuternicire în acest sens… Am împuternicire să mergi cu mine, cu toate forţele la Televiziune“. Este un moment inedit în istoria Armatei Române, un civil ia comanda unui regiment mecanizat! Doar în originala noastră revoluţie se putea întâmpla aşa ceva! Odată ajuns la C.A.T., generalul Mocanu îi comunică să se deplaseze la Televiziune, cu domnul Nicolaescu, aprobarea fiind dată de gen. Victor Atanasiu Stănculescu.

Pe timpul deplasării are loc incidentul de la Podul Otopeni. În revista România Mare, din 24 iunie 2005, Ion Nicolescu declară că, în timp ce ordona cercetarea genistică a podului, s-a deschis foc asupra coloanei sale de către unităţile militare de A.A., existente în zonă. Soldaţii săi au ripostat, iar 4 maşini Dacia care se deplasau spre Ploieşti au fost lovite în plin, rezultând 5-6 morţi şi 2 răniţi. Reporterilor de la Adevărul, în 3 ianuarie 2013, col. Ion Nicolescu le prezintă o versiune puţin diferită. Aflat în fruntea coloanei, în timp ce cadrele se adunau pentru precizări, acesta recunoaşte că, observând apropierea Daciilor, a ieşit în mijlocul drumului şi a tras în sus 4 gloanţe pentru oprirea acestora. Acestea nu s-au oprit şi au început să tragă şi militarii de la unităţile de A.A. şi militarii săi“. Urmările se cunosc. Sergiu Nicolaescu are şi el varianta sa: „La Podul Otopeni veneau câteva maşini dinspre Bucureşti. Nicolaescu s-a dus în faţă, le-a făcut stop cu mâna şi a tras o rafală în aer. Apoi, imediat, toţi ostaşii din coloană au deschis focul împotriva maşinilor şi au murit cei din maşini. Nicolaescu s-a luat cu mâinile de cap, era responsabil: «Aoleu, ce păţesc!». Orice altceva spune el, asta e povestea adevărată. Civilii ăia au murit din cauza lui, erau oameni care fugeau din Bucureşti de frică“ (Adevărul, 3 ianuarie 2013). Cert este un lucru: cinci oameni nevinovaţi au murit şi alţi doi au fost răniţi.

Următorul episod dureros pentru orice militar este legat de incidentele de la Televiziune. La părăsirea sediului Televiziunii, la plecarea spre Aeroportul Otopeni, deoarece trei-patru miliţieni, coborîţi din trei autobuze aflate în apropierea intrării în Televiziune, au deschis focul împotriva coloanei regimentului, militarii au deschis focul. Iată descrierea făcută de Ion Nicolescu: „Şi atunci militarii mei au deschis focul de la 8 metri cu mitraliere de 12,7 mm. Am văzut cum săreau bucăţi de stofă albastră din ei. Vreo 12-13 i-am văzut eu. În acest moment s-a deschis foc puternic dinspre consulatul sovietic… Şi am dat comanda «Foc!» spre consulat. Nu aveai loc să arunci jos ţigara de tuburi trase“. Atunci când a fost anunţat că un soldat a fost ucis, Ion Nicolaescu a simţit că a înnebunit şi a declanşat apocalipsa. „S-a tras până la golirea benzilor… Nu am mai putut să opresc focul, am rămas pe maşina de luptă, nu fascinat, ci îngrozit de priveliştea miilor de trasoare care plecau din ţevile mitralierelor şi dezmembrau vilele acelea“.

Ultimul episod sângeros are loc la Aeroportul Otopeni. La Televiziune, Ion Nicolescu pretinde că a  primit următorul ordin de la generalul Ştefan Guşă: „Vezi că Aerogara este ocupată de terorişti, care au luat ostateci. Prea multe nu am timp să-ţi spun. Am încredere în tine, Nicolescule. Bine că m-ai sunat, nu avem forţe acolo. Blochezi pistele, nu se aterizează, nu se decolează. Pentru siguranţă, nimeni“. Nu pot crede că generalul Guşă a putut da un astfel de ordin. Acesta, în calitate de şef al M. St. M., ştia foarte bine ce înseamnă un plan unic de pază şi apărare a unui aeroport, la care participau forţe provenind din diferite structuri. Ştia că la Aeroport comanda este unică, la Otopeni comandant fiind colonelul Dumitru Drăghin. Generalul Guşă  ar fi trebuit, înainte de a-l trimite pe cpt. Ion Nicolescu la Otopeni, să îi anunţe  pe generalul Iosif Rus, comandantul Aviaţiei Militare, care avea în subordine Aeroportul Otopeni, şi pe colonelul Dumitru Drăghin, despre misiunea fixată regimentului din Ploieşti şi să stabilească un minim de elemente de cooperare, deoarece cunoştea că, pentru a putea intra în dispozitivul de apărare circulară a aeroportului, noua unitate trimisă  trebuia să fie întîmpinată  de o călăuză, care, după verificarea parolei de recunoaştere, urma să o dirijeze în locul stabilit de comandantul unic. La ora respectivă, 06.00, la Aeroport era linişte, abia la ora 07.30 va avea loc tragedia cu militarii din Câmpina, cauzată, în principal, tocmai de nerespectarea acestor reguli. Personal, refuz să cred că a existat acest ordin, prezentat de col. Ion Nicolescu.

Odată ajuns la Aeroportul Otopeni, în jurul orei 11.00, cpt. Ion Nicolescu, fără a avea nici  cea mai vagă idee despre dispunerea forţelor la acest obiectiv, pătrunde în forţă şi, pentru intimidare, ordonă „executarea unui foc de baraj cu tunurile de pe tancurile în mişcare“, prima salvă, „la 400 m, a doua salvă la 300 m de Aerogară şi ultima salvă la 200 m de Aerogară“. La un moment dat îşi punea chiar problema distrugerii Aerogării! Deoarece dinspre o pădurice s-a deschis un foc puternic, ordonă să se tragă câteva lovituri de 100 mm de pe tanc şi în această zonă. „Au sărit copacii 60 m în aer“. Noroc cu un colonel de aviaţie, care a venit în fugă şi i-a explicat despre ce se întâmplă pe Aeroport şi în apropierea acestuia.

Col. Ion Nicolescu prezintă, apoi, câteva întâmplări toate soldate cu victime omeneşti. Într-o noapte a lăsat „adversarii“ să-şi care morţii, vreo 15, „după care am tras fără somaţie, fără milă“. În regulamentele militare în vigoare, de atunci, nu era prevăzut nicăieri un astfel de comportament al militarilor, aflaţi în paza şi apărarea unui obiectiv. În sectorul apărat de un batalion de tancuri din Regimentul 2 Mecanizat, aflat în subordinea sa,  două T.A.B.-uri de la Regimentul din Focşani au deschis focul asupra maşinilor aflate în parcarea de la intrarea în Flotila 50 Specială. Ion Nicolescu recunoaşte: „Am ordonat foc de ripostă cu lovituri de tancuri şi de AG-9, cele două T.A.B.-uri fiind distruse“. În incident au murit „cel puţin 4 militari din Focşani“.

Interogarea persoanelor presupus a fi teroriste se face după reguli în contradicţie cu regulile războiului. Col. Ion Nicolescu se mândreşte cu faptele sale de arme: „L-am lovit cu pistolul în cap, i-am băgat ţeava pistolului în gură şi i-am spus că dacă nu-mi spune cine îi conduce, îl împuşc pe loc“ şi „I-am interogat la fel de elegant, pe rând, pe toţi trei. Doi nu au scos o vorbă, celui de al treilea, celui rănit, i-am spus: Dacă nu spui adevărul de ce te-am întrebat, te las într-un transportor şi te ţin acolo până se scurge tot sângele din tine“.

Prin rezoluţia nr. 97/P/1990 din data de 07.12.2004, generalul maior Dan Voinea, procuror militar inspector în cadrul Secţiei Parchetelor Militare din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a dispus începerea urmăririi penale „sub aspectul săvârşirii infracţiunilor prev. de art. 174 c. pen., art. 175 c. pen., art.176 c .pen., art. 356 c. pen., art. 357 c. pen., art. 358 c. pen., art. 359 c. pen., art. 360 c. pen., art. 361 c. pen., precum şi pentru tentativă, complicitate, instigare, participaţie improprie la infracţiunile sus amintite“ împotriva mai multor generali şi militari implicaţi în producerea incidentelor soldate cu morţi şi răniţi în decembrie 1989. Printre ei se afla şi col. Ion Nicolescu. Din păcate, generalul de brigadă magistrat Ion Vasilache, procuror şef  Secţiei Parchetelor Militare din cadrul Parchetului General de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, dispune, la 05.10.2009, infirmarea rezoluţiei prin care s-a dispus începerea urmăriri penale la data de 07.12.2004 în dosarul 97/P/1990. Infirmarea rezoluţiei generalului Dan Voinea nu s-a făcut pentru că faptele incriminate nu ar fi existat, ci pentru vicii de întocmire a acestui document.

  1. Faptele de arme postdecembriste ale lui Ion Nicolaescu

A fost chemat şi a participat cu efective însemnate la restabilirea ordinii de drept în Bucureşti cu ocazia tulburărilor din februarie şi iunie 1990. Cu această ocazie a „cotonogit şi liberali şi ţărănişti  şi  minieri“, la ordinul conducerii de atunci a României. Fără discriminări şi fără nici cea mai mică remuşcare, că executa activităţi care nu erau prevăzute în nici un regulament militar.

La începutul anului 1990 este chemat la sediul M.Ap.N. de către gen. Nicolae Militaru, pentru a-i prezenta acestuia gloanţele speciale, diferite de cele existente în Armata Română, pe care le avea din timpul confruntărilor cu teroriştii care au acţionat la Aeroportul Otopeni. În stil personal, cu de la sine voie, se deplasează la sediul M.Ap.N. cu 7 blindate speciale, comandate de un subordonat de nădejde al său. Îi fixează şi o misiune pe măsura valorii sale: „Adriane, dacă nu vin în două ore, mă cauţi. Dacă nu mă găseşti, dărâmi cu rachetele M.Ap.N. şi incendiezi tot“. Fără comentarii.

Ar mai fi de adăugat un aspect mai puţin important, dar semnificativ privind personalitatea cpt. Ion Nicolescu. Deşi statele de organizare nu prevedeau funcţii de „şef de cabinet“ şi „gardă de corp“, la Regimentul 7 Mecanizat, în grandomania sa, cpt. Ion Nicolescu le înfiinţase încă din perioada comunistă.

  1. Concluzii

Cu certitudine, atât Sergiu Nicolaescu, cât şi col. (r.) Ion Nicolescu ascund adevărul despre ceea ce s-a întâmplat în decembrie 1989. Ei ne prezintă fragmente de adevăr, fiecare încercând să-şi justifice acţiunile prin variante care să îi posteze în poziţii favorabile în faţa opiniei publice. Primul care relatează despre implicarea lui Ion Nicolescu în evenimentele din decembrie 1989 este Sergiu Nicolaescu, care în anul 1996, în lucrarea sa Un senator acuză!, prezintă episodul din 21 decembrie, când s-a prezentat la sediul regimentului comandat de Ion Nicolaescu şi îi solicită sprijinul, promiţându-i acestuia numirea în funcţia de ministru, dacă îi va da două T.A.B.-uri cu care ar fi dorit să acţioneze în Bucureşti. Este secvenţa şablon care va apare aproape în toate cărţile scrise de către acesta despre revoluţie. În septembrie 2003, în interviul acordat lui Alex Mihai Stoenescu, Sergiu Niculescu, la curent cu ameninţările lui Ion Nicolescu, aflat în puşcărie, că va face publice aspectele inedite despre evenimentele la care a participat, începe să nuanţeze, vorbind pentru prima dată despre arme, grenade şi implicarea sa în spargerea mitingului. Ulterior el va mai reveni, în funcţie de dezvăluirile lui Ion Nicolescu, toate argumentele sale susţinând teza revoltei populare.

Ion Nicolescu face primele referiri la evenimentele la care a participat, în 31 mai 2004, imediat după eliberarea din puşcărie. Sunt nişte declaraţii vagi, din care lipsesc acuzaţiile grave la adresa celor din echipa lui Ion Iliescu, aflaţi încă la Putere în această perioadă, ele având scopul de a atenţiona pe foştii protectori, inclusiv pe Sergiu Niculescu, că, dacă nu i se rezolvă situaţia, în etapa următoare va prezenta „întregul adevăr“. Odată cu schimbarea puterii politice, la 24 iunie 2005, publică „Memoriul adresat lui Traian Băsescu“, în care îi promite acestuia că „îi va fi credincios până la moarte“, dar roagă să îi fie acordată pensie militară. Mai promite că, în afara celor prezentate în memoriu, ştie foarte multe despre revoluţie, pe care „le va pune la dispoziţie când va fi nevoie“.Datele din memoriu sunt un adevărat rechizitoriu la adresa lui Ion Iliescu, Dumitru Mazilu, Gelu Voican-Voiculescu, Nicolae Militaru, Petre Roman, Cazimir Ionescu, Paul Keller, Vasile Ionel şi Sergiu Nicolaescu – cei care s-ar fi aflat în spatele diversiunii din decembrie 1989. Acest memoriu arată lipsa de caracter a lui Ion Nicolescu, care, timp de peste 15 ani, a tăcut complice, în această vreme el fiind nemulţumit doar de faptul că Mihai Lupoi şi Paul Jerbas, militari cu mult mai puţine merite ca el în decembrie 1989, au avut acces în funcţii guvernamentale. Col. Ion Nicolescu are tupeul să pretindă că a refuzat să primească certificatul de revoluţionar şi de erou la revoluţiei. Care ar fi meritele sale care să îl recomande pentru obţinerea acestui titlu? Morţii şi răniţii de la Podul Otopeni, de la Televiziune sau Aeroportul Otopeni? Vilele distruse din jurul Televiziunii? „Prizonierii“ capturaţi şi torturaţi pe Aeroportul Otopeni? Toate aceste fapte ar fi trebuit să-l ducă în faţa procurorilor militari, alături de cei pe care el îi acuză. Din păcate, acest memoriu a rămas fără niciun rezultat, Parchetul Militar nu s-a autosesizat pentru a lămuri veridicitatea dezvăluirilor făcute. Periodic, diversionist, după interesele unor politicieni, acest memoriu este readus în atenţia opiniei publice.

Totuşi, col. Ion Nicolescu  i se pot  recunoaşte  două merite:

–         că a refuzat să acţioneze în 22 decembrie 1989 împotriva demonstranţilor din Ploieşti;

–         că a experimentat, cu rezultate excelente, o metodă originală de instruire a militarilor, imediat după evenimentele din decembrie 1989.

În rest, col. Ion Nicolescu trebuie să-şi asume bărbăteşte greşelile făcute înainte, în timpul şi după evenimentele din decembrie 1989, precum şi cele comise în timpul când s-a aflat al comanda Regimentului 7 Mecanizat şi a Brigăzii 7 Mecanizate. Cu certitudine, Ion Nicolescu nu a fost şi nu poate fi un militar reprezentativ pentru Armata Română. Faptele sale, prezentate în  acest memoriu, îl acuză.

Colonel (r.) Remus Macovei

Post scriptum. Acest nou punct de vedere, chiar dacă aduce, cu mult discernămînt, o altă perspectivădespre memoriul în cauză privind participarea Regimentului 7 Mc. „Griviţa“ la lovitura de stat din decembrie 1989, este doar complementar, fără a fi, după părerea mea, integral corect. După cum, fireşte, şi „memoriul“ d-lui colonel (r.) Ion Nicolescu – adresat, sub aspect instituţional, nimănui, căci nu a fost înregistrat la Administraţia Prezidenţială nici în mandatul 2001-2004 al d-lui Ion Iliescu, nici în primul mandat al d-lui Traian Băsescu, el apărînd, ca „scrisoare“ către redacţie, prima dată prima dată, în martie 2004, în Jurnalul Naţional –, fiind o pledoarie pro domo, conţine, cum în mod întemeiat observă şi d-l col. Remus Macovei, multe aspecte tenebroase.

 

De aceea, voi reveni cu un nou comentariu.

28 ianuarie 2013

Colonel (r.) Vasile Zărnescu

 

Ce regiza Sergiu Nicolaescu la revoluţie (10)

Calvarul comandantului Ion Nicolescu

Memoriul republicat mai sus a fost, precum s-a arătat, preluat de pe revista electronică Atac de Constanţa, care l-a postat în serial. La începutul primului episod este scris cu roşu „Memoriul colonelului (r) Ion Nicolescu cãtre Traian Bãsescu“ (sic). Dar numai aici. În rest, toate episoadele aveau ca titlu principal „Ce regiza Sergiu Nicolaescu la revoluţie“, iar ca subtitlu era redată ideea principală a episodului în cauză. Serialul a fost postat în 13-14 ianuarie 2011. Dar memoriul nu era datat în nici un fel. De unde reieşea că ar fi fost scris cam atunci: ianuarie 2011 sau, eventual, noiembrie-decembrie 2010.

Am vrut să ştiu ce consecinţe a avut publicarea memoriului d-lui colonel (r.) Ion Nicolescu: dacă i-a răspuns preşedintele Traian Băsescu, dacă a fost repus în drepturi, dacă i s-a şters cazierul, dacă şi-a recăpătat pensia de grad şi funcţie etc. Oricum, el era cel care a asigurat, manu militari, victoria „Revoluţiei“. Redactorul şef de la Atac de Constanţa mi-a spus că ştie de acest serial, dar nu ştie nimic de vreo consecinţă. A rămas să-l întrebe pe director şi să-mi telefoneze ulterior. Nu m-a mai sunat. I-am telefonat eu, dar nu mi-a mai răspuns. Atunci, am recurs la cîteva demersuri pentru a-l găsi pe „eroul Revoluţiei“, comandantul Brigăzii de tancuri „Griviţa“, d-l colonel (r.) Ion Nicolescu. Normal, aşa trebuia să încep: căutîndu-l întîi pe autorul memoriului. Dar am luat de bună situaţia reflectată de serial şi l-am republicat ca atare. Mai ales că nici camarazii care mi l-au semnalat nu mi-au dat detalii, ci mi-au trimis doar primul episod. În consecinţă, am apelat la vărul Gugăl şi am găsit tot serialul din Atac de Constanţa, dar numai atît.

Surpriza neplăcută am avut-o după o convorbire scurtă cu fostul comandant al Regimentului nr. 7 Mc. “Griviţa”, pe care l-a transformat într-o brigadă cu care Armata Română se fălea în faţa Occidentului. D-l colonel (r.) Ion Nicolescu mi-a relatat, pe scurt, următoarele.

Memoriul în cauză fusese scris pe cînd era în închisoare – adică în 2003! –, cu furia de atunci – dar fără să-i afecteze exactitatea ştiinţifică: „Totuşi, cele descrise în memoriu sunt adevărate în proporţie de 200 la sută! Şi încă nu sunt toate cele ce trebuiau spuse“ – m-a asigurat domnia sa. Memoriul l-a redactat la îndemnul avocatului colegului său de celulă, în speranţa că va reuşi să-şi recapete libertatea şi dreptatea. „Apoi, nu ştiu prin ce împrejurări, memoriul a ajuns la Vadim, care l-a republicat în revista România Mare. De atunci, circulă pe net“, a precizat d-l colonel (r.) Ion Nicolaescu, cu amărăciune. „Oricum, eu nu i-am adresat preşedintelui Traian Băsescu nici un memoriu, aşa cum a apărut în presă, din păcate  (…)“, mi-a declarat, ferm, fostul comandant al Brigăzii nr. 7 Mc. „Griviţa“. Aşadar, prima corectură care se impune a fi făcută şi subliniată: memoriul NU era adresat „preşedintelui Traian Băsescu“, pentru simplul şi binecuvîntatul motiv că, în 2003, cînd şi-a scris memoriul, Traian Băsescu nu era preşedintele României! „Dar nu aţi mai luat legătura cu avocatul căruia i-aţi înmînat memoriul?“ – l-am întrebat. „― Nu, fiindcă, v-am spus, era avocatul colegului meu de celulă, care era un borfaş dintre cei cu gulere albe“.
Sintagma „dintre cei cu gulere albe“ îmi aparţine şi am folosit-o ca să înlocuiesc numele borfaşului indicat de colonelului (r.) Ion Nicolescu. „― Şi, deci, era posibil ca avocatul să fie după acelaşi calapod!“, am conchis eu. „― Evident. Se vede şi după cum a procedat. Eu nu am reuşit, încă, să aflu cum a ajuns memoriul meu la Vadim. Apoi, m-a scîrbit şi cum au procedat, ulterior, ziariştii, cu interpretări diferite, fără să mă caute şi să mă întrebe şi pe mine mai multe!“ „― Dar pe dvs. de ce vă preocupă acest fapt?“, m-a întrebat fostul mare comandat al Regimentului nr. 7 Mc. care „asigurase victoria Revoluţiei“.  „― V-am mai spus. Am preluat memoriul dvs. dat în serial de Atac de Constanţaşi l-am publicat pe internet, inclusiv în revista Manifest S.C.M.D. Dar am vrut să-i adaug o continuare cu ceea s-a întîmplat, însă de la Constanţa nu am primit nici o informaţie. Care mai e situaţia dvs.? Aţi fost reabilitat?“ „― Nu, am fost condamnat la trei ani închisoare cu suspendare. Pentru că mi s-a înscenat acea luare de mită şi altele. Eu, care, am fost fala Armatei şi care ajutasem Revoluţia să învingă! Dar nu mai vreau să aud de ziarişti, de televiziuni. Am fost pe funcţie de general de brigadă şi acum… (…) V-am spus că sunt scîrbit!“ „― Asta pentru că, atunci, nu aţi tras în cine trebuia!“, i-am replicat şi eu, revoltat.

Am încheiat conversaţia telefonică în termeni amiabili, dar am rămas cu o senzaţie amară de modul cum fusese colportat memoriul său de către presă. Practic, memoriul fusese emasculat: nu a mai avut nici un efect. Dovadă şi faptul că, după ce „marele regizor, mare scenarist, marele actor“ Sergiu Nicolaescu a mierlit-o, nici o publicaţie electronică nu a vorbit despre memoriul colonelului (r.) Ion Nicolescu, în care „marele scenarist“ Sergiu Nicolaescu era descris în toată ticăloşia sa. Nu numai prin modul cum se comportase, după „Revoluţie“, faţă de colonelul (r.) Ion Nicolescu, pe ale cărui merite şi-a ridicat piedestalul de mare revoluţionar anticomunist – deşi fusese un mare profitor al Socialismului –, dar şi faţă de ţară, la a cărei ruină contribuise, din postura sa de „revoluţionar“-conspirator şi de senator perpetuu. E-adevărat că nici nu i se răcise bine cenuşa la crematoriu şi generalul (r.) Aurel Rogojan publicase articolul „Sergiu Nicolaescu şi planul secret pentru James Bond-ul românesc“, din care reiese că „marele regizor“ fusese, în mod cert, „înţepat“ de către Serviciile Secrete occidentale. Iar un alt articol are un titlu şi mai direct: „General (r.) SRI Aurel Rogojan: Sergiu Nicolaescu a plecat lăsând în urmă crime, crime, crime“. Tot în acele zile, „marelui om“ Sergiu Nicolaescu i s-a mai atribuit şi alt calificativ: „Cum poate fi jignit un hoţ. Pe mine m-a furat timp de 40 de ani. Nu am să-l iert în vecii vecilor pe acest hoţ. Acest securist avea gaşca lui, iar avocaţii mei au făcut pe ei de frică. Legea română îi apară pe bandiţi şi pe hoţi“, a declarat Nicu Covaci (cf. Ştefan Both, «Nicu Covaci tună şi fulgeră împotriva lui Sergiu Nicolaescu: „Nu am să-l iert în vecii vecilor pe acest hoţ“», Adevărul, 3 ianuarie 2013).

Evident, trebuie continuată cercetarea istoriei loviturii de stat din decembrie 1989 şi, în primă instanţă, trebuie luat de gîlci – pînă nu „dă colţul“ – actorul Vladimir Găitan, care a cărat grenadele ofensive sustrase de Sergiu Nicolaescu din depozitul Regimentului nr. 7 Mc. „Griviţa“. Apoi, nu ne este greu să ne amintim că, în prim-planul „Revoluţiei“, mai evoluaseră şi alţi actori: Ion Caramitru – care a comandat compania de tancuri care a tras asupra Bibliotecii Centrale Universitare Bucureşti şi a Muzeului de Artă, actor de mîna a doua eşuat în politică,
ex-F.S.N.-ist, membru al P.A.C., actualmente monarhist şi directorul Teatrului Naţional, căruia îi reface, acum, faţada oribilă din 1975 (refacere care, se pare, ascunde o mare spălare de bani!) –, foarte controversatul Mircea Diaconu – ajuns, şi el, director de teatru şi senator –, precum şi alţi civili care au comandat unităţi militare, deşi comandanţii acestora trebuiau să procedeze la fel ca energicul şi verticalul căpitan Ion Nicolescu: „Eu execut doar ordinele comandanţilor mei direcţi!“ Aşa cum s-a mai relevat, toţi comandanţii care iniţial au tras în manifestanţi şi, apoi, s-au dat de partea conspiratorilor au fost avansaţi. În mod surprinzător, doar colonelul (r.) Ion Nicolescu a avut de suferit de pe urma cleptocraţilor care au parvenit în urma „Revoluţiei“. E-adevărat că el a fost înlăturat de aripa de dreapta a parveniţilor, cei din C.D.R. Dovada indubitabilă a solidarităţii cleptocraţiei – opusă în „doctrine“, însă unită în manevrele de jefuire a averii statului – este că a fost victima maşinaţiilor Parchetului şi Poliţiei manevrate de C.D.R, dar nu a fost apărat de profitorii iniţiali şi principali ai loviturii de stat: F.S.N.-iştii năpîrliţi, ulterior, în P.D.S.R.-iştii deveniţi P.S.D.-iştii de azi – în mod direct de păpuşarii Sergiu Nicolaescu şi Ion Iliescu!

Legat de persecutarea d-lui colonel (r.) Ion Nicolescu pentru că a încercat să-şi apere demnitatea şi meritele în răsturnarea regimului totalitar ceauşist – chiar dacă a făcut-o „tras de sfori“ de către Sergiu Nicolaescu, dar s-a dumirit repede şi a încercat să mai atenueze nenorocirea comisă de conspiratori –, este tot mai plauzibilă supoziţia făcută în legătură cu moartea subită a distinsului şi onestului parlamentar Şerban Săndulescu: mulţi sunt convinşi că a fost asasinat de către conspiratori tocmai pentru că şi el urmărea să îi deconspire. Ar fi normal şi încurajator – în actuala situaţie anormală în care am ajuns – ca generalul criminal Nicolae Militaru să fie scos din mormînt şi să i se atîrne cadavrul de un stîlp, aşa cum au procedat britanicii cu Oliver Cromwell.

În această perspectivă, scîrba d-lui colonel (r.) Ion Nicolescu trebuie înlăturată şi oamenii responsabili trebuie să se gîndească la modalitatea cea mai rapidă de a-i pedepsi pe toţi cei care au conspirat în decembrie 1989 pentru distrugerea României şi înfeudarea ei forţelor străine. Aceasta ar fi revoluţia autentică a românilor, făcută de români. Altfel, cleptocraţii instalaţi la conducerea ţării în decembrie 1989 ne vor termina ei pe noi. Şi, vorba ceea, „decît să plîngă mamele noastre, mai bine să plîngă ale lor!“ Într-un articol publicat în urmă cu circa un deceniu anticipam că vom ajunge în situaţia de atunci, din 2000, a Argentinei. Iată că am ajuns.

O revoluţie paşnică pentru înlăturarea cleptocraţiei, aşa cum s-a întîmplat, recent, în Islanda, nu este posibilă în România, după cum am mai spus. Asta deoarece poporul islandez şi-a instituit democraţia pe la anul 800 şi, de atunci încoace, a tot exersat-o. Noi, românii, situaţi „în calea tuturor răutăţilor“, cum spunea Grigore Ureche, am practicat democraţia în mod descrescător, pînă la impunerea Regulamentelor Organice, de către Pavel Kiseleff, prin care s-a generalizat sistemul capitalist, cu toate tarele sale. Astfel că Mihai Eminescu denunţa o situaţie care este cvasi-identică acesteia de azi.

De aceea, „Ultima soluţie, înc-o revoluţie!“

25 ianuarie 2013

Colonel (r.) Vasile Zărnescu

 

 

https://monitorsri.blogspot.com/2013/01/ce-regiza-sergiu-nicolaescu-la_30.html

 

==

http://www.cotidianul.ro/memoriul-colonelului-r-ion-nicolescu-catre-traian-basescu-1-204617/

 

COMENTARII
Antipedali$$Ti
+59
Domnule general, admirabila ,,spovedanie”, dar nu va lasati inselat de aparente! Basescu nu este cu nimic mai bun decat Iliescu, daca acum sunt divergente intre PSD si PDL este doar fiindca ciolanul nu mai are carne pe el iar sacalii sunt mai flamanzi ca niciodata si au ajuns sa se sfasie intre ei! Stim de mult cum este treaba cu ,,revolutia”, eu eram atunci militar in termen si am vazut pe viu cum a fost. Ati gresit nu fiindca nu v-ati alaturat taberei ,,castigatoare”, ati fi avut acum o cu totul alta situatie, ati gresit ca v-ati condamnat familia saraciei si oprobiului puterii si a maselor mani *editat* te de televiziune! Credeti ca dupa ce nu veti mai fi fiica dvs. va fi mai bine profesional si social cu aceste canalii de la putere de 23 ani incoace? Pai daca nic dvs. nu ati avut puterea sa schimbati ceva, ce pot face cei multi care voteaza intotdeauna raul cel mai mic?! Sunt in tara asta 3 milioane de romani care au inteles cum merg lucrurile si au plecat din tara, inclusiv subsemnatul! In Romania, indiferent de partid, daca nu esti umil si servil sefilor nu ai nici un viitor! iar independent economic sau politic iarasi esti terminat, astia au facut in asa fel incat sa fii ori servil (si bogat) ori muritor de foame! Dumneavoastra ati ales, nu ma intelegeti gresit, suportati consecintele! Cu astia nu merge cu amenintarile ca isi iau masuri din timp si se pregatesc, cu astia merge doar taiat in carne vie! Romania este condamnata! Cei care mai puteau face ceva sunt fie plecati, fie inlaturati, fie pensionati! Pacat, asa tara frumoasa si asa plina de prosti, lasi si canalii!!!!
Publicat Vineri, 18 ianuarie 2013
+Răspunde
Chucky
-13
Este de datoria justitiei sa se autosesizeze fata de cele spuse de dl. Colonel(r). Nu pentru ca ar fi noi dezvaluiri despre “revolutia” din Decembrie 1989, pentru ca nu spune nimic nou, ci pentru ca,sub amenintarea ca stie adevaruri ascunse si ar putea face dezvaluiri, incearca sa obtina avantaje materiale.
Publicat Vineri, 18 ianuarie 2013
+Răspunde
BOICOTESCU
+45
ACEST BORFAS, PROTEJAT DE SERGIU NICOLAESCU, NU AMINTESTE CA LUA SPAGA DE LA MILITARI IN TERMEN CE AR FI TREBUIT SA FIE IN UNITATE INCORPORATI DOAR IN ACTE SI EI MUNCEAU IN GRECIA,ITALIA, SPANIA ETC. SI NUMAI DUPA CE UNUL DIN EI A MURIT IN AFARA TARII , S-A SPART SMENARIA SI A INTRAT LA PARNAIE. SE CREDEA OMUL “RAMBO” SI ERA PAZIT LA USA DE 2 MALACI SUBOFITERI , IMPOTRIVA ORICARUI REGULAMENT MILITAR. SI DACA NU AR FI AVUT ATATEA PROPTELE SI SI-AR FI VAZUT CUVIINCIOS SI DEMN DE CARIERA PROPRIE , AR FI RAMAS MILITAR CU DEMNITATE , INSA ASA LA UMBRA DESELOR AVANSARI LA EXCEPTIONAL S-A CREZUT “INVINCIBIL” IAR ACUMA MURINDU-I PROPTEAUA SE PLINGE LA USA ALTUI BISNITAR CA SI EL. ASTA A FOST CEA MAI NEAGRA PATA A ARMATEI ROMANE , UN ADEVARAT INFRACTOR.
Publicat Vineri, 18 ianuarie 2013
+Răspunde
Marius @ BOICOTESCU
0
Eu am facut armata in um 01065 (1993-1994) era un om de tot rahatul
Publicat Duminică, 19 martie 2017
+Răspunde
Dan
+65
Un militar deosebit, dar un om naiv. Din nefericire, se adresează unui trădător de țară chiar mai pervers decât Iliescu.
Publicat Vineri, 18 ianuarie 2013
+Răspunde
Advertisements

One Response to “1989 – care revoluţie: Memoriul (neschimbat?) colonelului (r) Ion Nicolescu către Traian Băsescu (chiar?): Adevarat? Cat de corupt a fost Ceausescu? Ce averi au rudele lui in viata? L-au inlaturat Iliescu si Roman-Walter ca sa fure ei? Ce averi au ei si rudele lor si cum le-au facut?”

  1. Vale July 17, 2017 at 10:39 pm #

    Cat de corupt a fost Ceausescu? Ce averi au rudele lui in viata? L-au inlaturat Iliescu si Roman-Weiter sa fure ei? Ce averi au ei su rudele lor si cum le-au facut?

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: